Georgiana Mihăilă – Poezii | #FabricadePoezie
ia să te văd, poete..
ia să te văd, poete, cum îți alegi cuvinte
din frunze veștede adunate pe morminte
de sentimente palide, priviri mai otrăvite,
ca mărul unui Adam pierdut prin oseminte.
ia să te-aud, poete, cum cânți tu acuma
ploile toate, frigul, și ceața, și bruma,
cum o aștepți pe ea să vină, dar își pierde urma..
tu o rugai să (te) citească, dar ea vorbea cu luna.
cum să-i spui, poete, că îi trebuie răbdare,
când își dorește să te-audă, să te dai mai tare
în difuzorul unei inimi surde și fără de picioare,
ce n-are cum s-ajungă la tine fără ajutoare?
de ce nu-i dai, poete, înapoi ce-ți dăruiește ea
și ții doar pentru poezie și zâmbetul, și durerea?
de ce-i sădești în ochi scânteia, fericirea,
apoi mușcă din lipsa ta și-i otrăvești privirea..
ia să te văd, poete..
fugi
fugi
de tine de ei de toți
de sine mai ales
de bine mai puțin
strigă
de-ți vine să strigi
plângi
de-ți vine să iubești
plângi preventiv
că tot acolo ajungi
uită-te în altă parte
fugi de fericirea
de moment
de lasă
că merge și așa
de vreau cafeaua
sub privirea ta
fugi
fugi până nu te mai țin picioarele
scaunului pe care-ți atârni hainele
de zâmbet
sub care îți acoperi doar un
suflet gol
nu te uita în urmă
acolo nu e nimic nou
sub soare
ai trecut pe drumul ăla
caută altă intersecție
unde nu trece decât
o pisică neagră
din când în gând
alege cărămizi din ce material
vrei tu
și construiește-ți ce castel
vrei tu
nisip? ok. nisip să fie
dar apoi de ce te plângi
că la primul val
dispare?
fugi
și afundă-ți carnea în
clepsidra aia infectă
a timpului
și vieții
și memoriei
fugi până uiți
de tine de ei de tot
până plămânii nu vor
mai primi aer nici cât o furnică
până când îți
explodează pieptul
și inima
cu coaste cu tot
fugi până la capătul lumii
pe jos cu ocazie
cu trenul cu rolele
mergi la margine de cosmos
atârnă-ți picioarele în gol
bălăngă-le ca un copil
ce ești
fugi
până acolo și
oprește-te
pentru o secundă
*
apoi ia-o de la capăt.
eu tic, tu taci
miez de idei în noapte –
mă cuprinde liniștea
pe după umeri, buze și coapse.
îmi confund scrisul cu un cântec de leagăn,
de la atâtea vise nu-mi mai încap în piele
și fug către răsărit cu pași înceți, a/lene,
de rac.
doamne, oare ce mă fac
acum, între foaie și copac,
mâine, între ocean și-un lac…
adun din amintiri nisipul
să fac cumva s-opresc timpul
în clepsidra-n care ți-am memorat chipul…
dar îți știu deja tertipul.
vorbesc în cadența unei inimi ce sare
peste orgolii, ambiții nu are,
strigă un nume ce sună-a-nstrăinare,
nu, nu e a mea.. acum cad în visare…
tac. tic. tic. Taci!
și cică..
și cică există întotdeauna un motiv pentru care să fii mulțumit
dar pentru asta există încă alte două sute și ceva de
motive să nu fii
și-ți alunecă prin cap răspunsuri la întrebări
pe care nu ți le pui
și cică omul bun e luat de prost
și dus unde? luat și lăsat în ce loc?
și cică marțea e zi cu ceasuri rele
dar mie mi-au stat în loc
să meargă
cadrane cu 7 limbi pe dos
se rotesc în jurul soarelui
de dimineață până luna
viitoare
și cică în august e vară
și te scalzi în ape tulburi
păi cum să nu te ia capul
dacă ai făcut insolație
și cică să te dai cu iaurt când te arde pielea
dar eu suflu în el
că m-am fript cu ciorbe
că mi-era prea foame de
glume nesărate și ochi dulci
și cică ar trebui să fac așa
și pe dincolo
nu numai pe aici
dar ce e aici și ce e dincolo?
și cică nu-mi pun întrebări..
Sub lupă
Nu aș avea nevoie de nimic din lume
ca să fiu ca nelumea.
Am toate datele (ră)sucite
în ADN-ul scrisului.
Nu am nevoie nici măcar de
acest carnețel
Pentru că îmi scriu și rescriu
poeme fel de fel
în minte
în direct.
Și-mi spun tot mereu că
le voi ține minte,
dar mintea mă minte
Și întotdeauna versurile
îmi răsună-n suflet
diferit.
Ca nelumea.
Dacă ar fi să-mi așez și
corpul în forma în care
mă simt când mă cuprinde
nevoia acută de a poezi,
asta ar însemna să
scriu cu capu-n jos
și ca arabii.
Dreaptă-mi devine stânga
și mă prefac o scriitoare
ambidextră.
Sunt un pahar mat
plin cu pietricele cu care
au ales ceilalți să dea
în mine când eram.
De neînțeles.
Și mă uit prin lupa
ochiului de pește creat
de lumina mea în geamul
paharului
care sunt.
Ce văd? Absolut. Nimic.
M-am legat la ochi
cu eșarfa aia albastră – mare –
lejer, de vară
și-am trimis ploile
în țările calde.
Sunt un microb
cu multe gânduri
în loc de picioare
Și călătoresc așa
în jurul pământului
meu.
Georgiana Mihăilă
I want to live a life worth writing about.
Poezia îmi permite să-mi transform focul interior în dureri silabisite. Îmi este cel mai bun prieten și călău, pacea negăsită și măsura insomniilor.