Vineri seara, pe la ora 7, ne-am întâlnit cu o ocazie foarte specială:
Fabrica de Poezie a împlinit 2 ani!
Dată fiind situația actuală, evenimentul a avut loc online, dar emoțiile „din teren” s-au menținut aproape neatinse.
Pe lângă alte discuții și zâmbete, am privit împreună această retrospectivă, un clip pe care l-am editat cu greu. De ce? Pentru că mi-a fost aproape imposibil să aleg.
Ce să tai și ce să las?
am îmbrăcat liniştea în costum de ginere,
i-am plantat la gât o cravată verde,
cu nod marinăresc,
mă întreb dacă în mine a mai rămas ceva viu,
dacă nici să mă bucur de răsăritul soarelui
nu mai am chef,
desigur metaforele mă aşteaptă la colţ de stradă,
doar lampioanele roşii mai lipsesc,
prin mine trece nestingherită umbra unui brad,
un prieten mi-a povestit
că el atunci când vrea să se odihnească
se lipeşte de tavan cu super-glue…
am tot cărat cu mine aceste cuvinte fără să ştiu
aşa cum nu ştiu de tonele de aer de deasupra mea
(probabil dacă ne-am da seama în secunda următoare am fi cenuşă)
oare câte tone de cuvinte poartă un om cu sine de-a lungul vieţii
şi ce lege, ce forţă lipeşte unele cuvinte-n poeme
ca un amurg printre cruci şi greieri singuri
Strigătul pescăruşilor în urma noastră şi fugile sânilor tăi cântate la patru mâini… de iubire ce splendidă zi când ne-am ţinut de mână pe faleză…
De dragoste cum stăteai pe piatra aceea de pe malul mării fată cu părul de aur tripod înzăuat de umbre şi amurguri îţi legănai picioarele-n…