Emil Botta – „Un dor fără saţiu m-a-nvins” | Poezii | #AutoriiLunii
Emil Botta a fost un poet, prozator și actor român.
S-a născut pe 15 septembrie 1911, în Adjud.
Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile (1939), Viața nu iartă, 1958, Erupția, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pași spre lună (tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraților (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aș fi… Harap alb, 1965, Șah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion. Pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței. (Sursa)
Un articol pe care vă recomand să-l parcurgeți este acesta:
Emil Botta, Hamletul scenei şi poeziei româneşti: 43 de ani de Veşnicie!
Emil Botta s-a stins din viață pe 24 iulie 1977, în București.
Emil Botta – Poezii
Un dor fără sațiu
De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.
Vrăjitoarea
Și așa,
cu scorțișoare și cuișoare,
și tăciuni și cărbuni
și vin de vanilie,
așa, cu ochii legați.
Și mă afumă cu păr de lup
și așează ea pe frunte
piepteni ciudați de os,
o claviatură.
Și așchii
și mari cioburi de lună
și felii de cartofi,
amidonul trage durerea,
ține minte, să știi.
Da, țin minte,
pacientul nu uită,
dar este cineva uitat
în pădure, în orașul de fag,
o neființă culcată
pe un pat de moarte
în sarcofag de fag,
nu cunoaștem persoana,
dar este cineva
cu ochii legați.
Cine a sugrumat statuia?
Umbletele mele,
pe unde umblați ?
Și vine lumea
cu eșarfe însorite
și o prelată de pământ
peste mine trântește,
lumea.
Ce-ar fi
să mă vândă lumea,
să mă cumpere lumea,
să mă ia vrăjitoarea
în sacul de papură ?
Și să fie liniște, liniște,
rareori doar un râs,
al vrăjitoarei de papură.
Proverb
Prichindeii
m-au amenințat că mă-mpușcă
dacă mai trec prin pădure fluierând
și sărutând copacii pe rând.
„Eu sunt Dionysos, spusei,
arborii sunt sorii și luceferii mei
și cerul meu este acest limpede iaz
și vă rog să nu faceți haz.”
„Ce tot cântă omul? întrebă o șopârlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peștilor din gârlă?”
„E Dionysos cel veșnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat și un nebun.
Să trimitem ștafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire așa de sumbră
și obrazul ca varul și vocea de plâns năruită
și o viață ca o casă părăsită.”
Dar prichindeii au întins sinețele,
copacii de spaimă și-au acoperit fețele
și vuietul reteză ca o secure
liniștea pădurii sure.
„A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti crainicul de aramă
și peste mine așternu o năframă.
Dar luna văzând cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorâtori le grăi: „Dionysos era el”.
Cu privire la tabloul lui Delacroix: lupta lui Iacob cu îngerul
Steaua era pe sfârșite,
stingerea sunase și ea,
cerurile deschise cântau.
Ce știau despre stingere
cerurile,
ce știau
de lacrimi amare ?
Ce știe
Primăvara
de lăcrămioare ?
Și fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia
Pierzare.
Și cerurile deschise cântau.
Se uită la el, e tot muieratic,
își strigă iubirile
și ce gălăgioase
iubirile sale.
Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale !
Și vine timp crud
și dulce pedeapsă.
Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o față fără față,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.
Și ce țesătură,
ce scriere cuneiformă,
ce misterioasă,
ce țepi de arici
în fluturare hidoasă !
Nu mă lupt cu tine
ca
Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă
Iacob,
sunt altcineva.
Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept așezate.
A sunat stingerea
și se lasă liniște, liniște.
Și numai cristali
și doar minerale
în spelunca din vale.
Latineasca păsărilor
Cânta o privighitoare-n brad.
Ce vorbă lungă!
O sau
I ar fi de ajuns,
un țipăt de ajuns ar fi;
Doamne, minunile tale,
cu un țipăt
O sau
I,
să le rostim s-ar cuveni.
Cânta o privighitoare-n brad
Și, din ceea lume,
cineva răspunde, cineva fără nume.
Întreaga noapte se țesu
dialog de aur între moarte și
privighetoare,
când lin, când mai tare,
ca o întrecere între da și nu.
Poetul și lumea lui
Laurii visului fruntea-mi încing, lauri de plumb tâmplă mi-o farmă
însemnările sună, stelele ning, auzul mi-e stins de o stranie larmă.
Aproape-s de voi, departe, aproape, diamante ceresc, aer plin de vaiuri,
de voi sunt aproape, turme stelare,
buchete, cascade, alaiuri!
Tutelară noapte, orbitor pretutindeni, desfrunzirea pădurii ascult-o,
argentina pădurilor, ruga ascult-o!
Și apei ce-și sună în toate serile talanții, florinii, averile,
Isadorei,
Terpsihorei,
Apei, auzi-i, auzi-i căderile!
Georgiana Mihăilă
I want to live a life worth writing about.
Poezia îmi permite să-mi transform focul interior în dureri silabisite. Îmi este cel mai bun prieten și călău, pacea negăsită și măsura insomniilor.