Lev Tolstoi, un gigant al literaturii ruse, alături de Dostoievski. Cei doi nu s-au cunoscut niciodată
Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, n. 28 august/9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana, Imperiul Rus – d. 7/20 noiembrie 1910, Astapovo, Rusia) a fost un scriitor rus.
Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoianism”.
„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește – scrie Tolstoi în jurnalul său – din cauza inegalității, a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele”.
În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel și i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre condițiile acordării era recunoașterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruși fuseseră traduși în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski și Pușkin. Traducerile fuseseră susținute financiar de la caseta țarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur.
Tolstoi refuză, motivând că banul este „ochiul dracului” și că el trăiește în acord cu normele creștine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori și jurnaliști suedezi, între care și Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susținere a lui Tolstoi. (sursa: wikipedia).
Sonata Kreutzer, de Tolstoi – o interpretare
Mărturisesc că, iniţial, am ezitat să citesc celebra nuvelă a lui Lev Tolstoi, având un fel de idee preconcepută că ar trata vulgar anumite laturi ale existenţei, că ar căuta senzaţionalul (deşi, la vremea aceea, această problemă se punea, fireşte, mult mai puţin decât în zilele noastre).
M-am reîntâlnit cu ea peste ani (la fel cum mi s-a întâmplat şi cu romanul „Portret al artistului la tinereţe”, de James Joyce, pe care l-am evitat iniţial, pentru ca în cele din urmă să îl consider o carte de referinţă), am citit-o şi am constatat că nimic nu era mai fals decât ideea iniţială.
Marele scriitor rus abordează, ce-i drept, o temă mai puţin comodă, dar o face cu pasiune şi cu stil, şi cred că oricine îi citeşte lucrarea rămâne pe gânduri, îşi pune probleme pe care, poate, nu şi le pusese înainte.
Tolstoi nu oferă toate răspunsurile privind cum este alcătuită fiinţa omenească şi de ce suntem orbiţi şi chiar pervertiţi de instinct, fiindcă probabil nici el nu le avea, dar ridică nenumărate întrebări.
În această lucrare pe care, personal, o consider una dintre capodoperele literaturii universale, Lev Tolstoi porneşte de la o premisă pe cât de inedită (poate), pe atât de adevărată, în fondul său: sexualitatea, cel mai puternic instinct, alături de cel de supravieţuire, este văzută drept ceva dezgustător, inferior, animalic, şi cu un potenţial destructiv uriaş.
Fireşte, ea poate fi şi ceva extraordinar, dar marele scriitor rus aduce în sprijinul tezei sale argumente solide: atracţia sexuală poate duce la gelozie, violenţă, nebunie, chiar crimă (a se vedea sfârşitul…). De asemenea, duce la pervertire: în principal bărbatul, dar şi femeia se lasă pradă acestui instinct devastator şi trec pe locul al doilea nu numai dragostea, sentimentul sublim cântat de poeţi, dar şi sensul iniţial al comuniunii bărbat-femeie: tandreţea, procreerea, creşterea şi educarea urmaşilor.
Tolstoi nu înfierează neapărat plăcerea sexuală, deşi ridică un mare semn de întrebare referindu-se la faptul că face notă discordantă cu latura elevată a omului, cât mai ales consecinţele acesteia şi afirmă, întemeiat, că aproape nicio tragedie nu s-ar mai produce dacă lucrurile nu ar fi orânduite astfel. (Într-adevăr: eliminaţi din viaţa omului goana după sex, putere şi bani şi nu veţi mai avea nici tragedii, nici crime).
După această introducere, Tolstoi se dovedeşte un extrem de fin psiholog şi arată cum în viaţa unui cuplu obişnuit se strecoară treptat (încet, dar sigur…) neîncrederea, rutina, gelozia şi cum cei doi soţi îşi revarsă fiecare asupra celuilalt toate frustrările şi nemulţumirile acumulate de-a lungul timpului, toată furia şi neîmplinirea pe care le resimt. Inevitabil, povestea se va sfârşi tragic, deşi remuşcările ulterioare ale eroului îmi amintesc pe undeva de Raskolnikov al lui Dostoievski.
Totuşi, personajul lui Tolstoi are curajul să afirme că a fost împins la crimă, târât inevitabil către aceasta chiar de legile firii. Dacă are dreptate sau nu, rămâne să judece cititorul. (O singură fisură găsesc aici: dragostea adevărată, sublimă, sentimentul unic care – totuşi – se poate naşte între un bărbat şi o femeie poate învinge animalitatea, gelozia, violenţa. E loc şi de happy-end. Dar scriitorul rus face foarte bine că se axează pe contrariu, fiindcă, din păcate, în majoritatea cazurilor lucrurile se petrec rău).
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...
One Reply to “Lev Tolstoi, un gigant al literaturii ruse, alături de Dostoievski. Cei doi nu s-au cunoscut niciodată”