Leonida Lari, o poetă preocupată de tot ceea ce transcende terestrul şi lumea muritoare | #AutoriiLunii
La 26 octombrie se împlinesc 71 de ani de la naşterea poetei şi militantei Leonida Lari, figură marcantă a artelor din Republica Moldova şi România, ţări pentru a căror unire a militat neobosit. A plecat prea devreme dintre noi, la 11 decembrie 2011.
Leonida Lari s-a născut la 26 octombrie 1949 la Bursuceni, în apropiere de Bălţi (RSS Moldovenească, URSS), într-o familie de învățători, mama sa fiind Nadejda Tuchilatu.
A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, din Chişinău, Facultatea de filologie. A fost colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir din Chișinău (1971-1973), redactor la revista ”Literatura şi Arta” (1985-1988) din RSSM, redactor șef al primei publicații în grafie latină din Republica Moldova – ”Glasul naţiunii”(1988-2003).
Leonida Lari a fost membru PRM timp de aproape 10 ani, ea obținând în total trei mandate de deputat, potrivit Wikipedia.
Este autor a 24 de volume de poezie și proză, precum și traducător din marea poezie universală (Safo, Poe, Byron, Hölderlin, Novalis, Lermontov, Maciado, Rimbaud).
A obţinut numeroase premii, printre care Premiul revistei Cronica (Iaşi), Premiul ”Tibiscus” (Serbia), Premiul Academiei Române pentru poezie ”Mihai Eminescu”.
Lirica sa avea o forţă de expresie şi de pătrundere aparte, făcându-te să simţi acel fior unic al Poeziei, cu majusculă:
”Seară de toamnă…
Din înălţimea albastră
Norii aruncă
Lacrimi mai reci în fereastră.
Ce mână albă
Lasă o carte din stele,
Deschisă tocmai
La cifra vieţii mele”.
(”Cartea”, din volumul ”Aldebaran”, 1996)
”Când stau stană sub teascul durerii,
Când mi-e ceasul mai trist ca oricând (…)
Mi se face o sete grozavă
De ceva neînvins. nevăzut
Care pe-astă planetă bolnavă
E numit cărturar ”absolut”.
Nume sec ce nicicui dăunează,
Nici chiar unui model de artist,
Dar eu ştiu că într-însul veghează
Suferindul şi marele Crist.”
(”Crist”, idem)
Cu toate că în lirica sa întâlnim şi poezii, să le spunem, clasice, poeta Leonida Lari era preocupată de tot ceea ce transcende terestrul şi lumea muritoare, în versurile sale apărând referiri la imensele spaţii de deasupra noastră, la fiinţarea (de sine stătătoare) a spiritului, la tot ce înseamnă etern şi semnificaţii ezoterice ale destinului.
”Răsare soarele… de mult nu te-am văzut
Şi răsăritul o speranţă-mi pare,
Cu aripi albe fluturând tăcut
Spre-o vagă, azurie depărtare.
Lumina se desface peste zări
Născând o scoică-a soarelui sub astre
Ce-ncape-ntinderi de uscat şi mări
Şi-nseninează sufletele noastre”
(”Scoica solară”, din volumul ”Învingătoarele spaţii”, 1999)
(A se vedea şi proza ”Naşterea spiritului”, din acelaşi volum)
”Se mută şi dragostea-mi tristă pe cruce
Cu-al ei foc răstignit
Dumnezeu aminte de mine-şi aduce,
Pentru că te-am iubit.
Şi o scară-mi întinde printre dueluri
Dintre demoni şi miel,
Ce mult te-am iubit! O, numai în ceruri
Se iubeşte la fel!”
(”Numai în ceruri”, din volumul ”Infinitul de aur”, 2001)
Este autoarea şi a unor fragmente de proză de o sensibilitate aparte, precum ”Sirenele”.
Acum, mai mult ca niciodată, când a ajuns cu sufletul în acele ”Spaţii” pe care le-a cântat, se cuvine să ne amintim că doar poezia şi florile pot opri tancurile şi distrugerea.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...