#AutoriiLunii | Julio Cortázar, realismul magic şi magia scrisului – Mihai Gîndu
Unul dintre cei mai importanţi autori sud-americani, scriitorul argentinian Julio Cortázar s-a născut pe 26 august 1914, la Bruxelles.
În 1919, familia revine în Argentina, instalându-se la Banfield, foarte aproape de Buenos Aires. În 1937, absolvă cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Buenos Aires. Debutează în 1938 cu volumul de poeme ”Prezenţe”. În 1944, se mută la Mendoza, unde ţine cursuri de literatură franceză la Universitatea din Cuyo. În 1951, pleacă la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, cu o bursă UNESCO. În 1951, îi apare volumul de povestiri Bestiar, urmat de altele.
Pe lângă Şotron (1964), a mai scris romanele ”Examenul” (1950), Premiile (1960), Câştigătorii (1960), Fantomas contra vampirilor multinaţionali (1965), 62: model de asamblat (1968), Cartea lui Manuel (1974).
A publicat, de asemenea, volume de poezii, teatru şi eseuri. A tradus în spaniolă din mari autori precum E.A. Poe, G. K. Chesterton, André Gide, Jean Giono şi alţii.
Va dedica oraşului de pe malurile Senei volumele ”Paris, ritmurile unui oraş” şi ”Paris, esenţa unei imagini” (ambele în 1981).
În 1967, Michelangelo Antonioni a regizat filmul Blow-up, inspirat din nuvela lui Cortazar ”Funigei”.
Încetează din viaţă în urma unui atac de cord la 12 februarie 1984.
Julio Cortázar, realismul magic şi magia scrisului
Este considerat (alături de, printre alţii, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Márquez, Alejo Carpentier şi Isabel Allende) un reprezentant al realismului magic. Acest curent artistic realizează o unitate a contrariilor: viață și moarte, trecut precolonial și prezent postindustrial. Sintetizează două perspective, care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică. În cadrul acestei orientări literare, descrierile cele mai realiste se împletesc cu elemente fantastice și onirice, cu motive din mituri și din basme (cf. Wikipedia).
L-am descoperit pe Julio Cortázar odată cu parcurgerea romanului ”Şotron”. Fără să fi ştiut iniţial că a fost comparat cu Ulise al lui James Joyce şi că a devenit un roman-cult al secolului XX, am fost captivat de lectură, realizând că scriitorul sud-american are un stil cum nu mai întâlnisem niciodată până atunci. O scriitură nu întotdeauna uşor de urmărit, dar fascinantă, spărgând tiparele. O îmbinare extraordinară a reveriei cu realitatea, o sumă de planuri ce se întrepătrund halucinant, un periplu seducător prin lumea boemă a Parisului anilor ’60.
Dacă în privinţa comparaţiei cu romanul lui Joyce mă declar sceptic (fără să fi parcurs integral lucrarea scriitorului irlandez, găsesc între cele două cărţi prea multe deosebiri şi prea puţine asemănări), în ce priveşte statutul de roman situat în afara tiparelor, nu sunt surprins. Este clar că nu toţi vor aprecia acest gen de literatură, dar admiratorii, fie şi într-un număr mai restrâns, nu o vor părăsi niciodată.
Citind ”Şotron” ai impresia că te afli într-o serie interminabilă de micro-universuri care se deschid în faţa ta; părăseşti o scenă pentru a intra imediat în alta. Totul, redat într-un stil inimitabil, personal, unic.
Asta nu înseamnă abandonare a trăirii, ci o altfel de redare a unor trăiri la fel de sensibile şi de profunde ca şi în operele clasice.
Am regăsit ceva din stilul inconfundabil al scriitorului argentinian şi în ”Cartea lui Manuel”, ca şi în nuvelele sale (”Bestiar”, ”Cât de mult o iubim pe Glenda”).
Desigur, când spui America de Sud spui Márquez, Llosa, Borges, Carpentier, Cortázar, Sabato, Bioy Casares.
Toţi sunt mari, dar cel mai aproape de sufletul meu este Cortázar. Scrisul său mi-a mers la inimă, la fel cum în lumea cinema-ului, de exemplu, nu am putut uita niciodată ”Anul trecut, la Marienbad”.
Două fragmente din romanul ”Câştigătorii”:
”De ce o pânză de păianjen sau un tablou de Picasso sunt, de fapt, ceea ce sunt? De ce tabloul să nu ne explice pânza, iar păianjenul să nu ne ofere raţiunea de a fi a tabloului? Ce înseamnă a fi astfel? Ceea ce se vede din cea mai mică particulă de cretă depinde de norul care trece prin faţa ferestrei sau de speranţa celui care o priveşte. Lucrurile cântăresc mai mult când sunt privite. (…)”.
”Acum Persio o să se gândească din nou, numai că, faţă de ceea ce face de obicei o persoană derutată, el nu va încerca să pună în ordine lucrurile care îl înconjoară, felinarele galbene şi albe, catargele şi geamandurile, ci se va gândi la o dezordine şi mai mare, va deschide în cruce braţele gândirii pentru a împinge în adâncurile fluviului tot ceea ce se înăbuşă în formele sale stabilite, adică tambuchi, cabină, culoar, direcţie, covertă, mâine, croazieră. Persio nu crede că ceea ce se întâmplă ar fi raţionalizabil; în orice caz, nici nu vrea aşa ceva”.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...