#AutoriiLunii: Oscar Wilde şi tentaţia demonicului, sublimată în artă | Mihai Iunian Gîndu
Oscar Wilde (Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde), fiul unui medic şi al unei poete, traducătoare din Lamartine, s-a născut la 16 octombrie 1854, la Dublin.
Îşi face studiile la Portora School (1864), intră la Trinity College din Dublin, iar ulterior e student la Oxford. Scrie poemul Ravenna ca teză la examenul de versificaţie engleză. În 1881 publică Poemele, înregistrând un real succes. La puţin timp se stabileşte la Paris, unde – după modelul lui Victor Hugo – scrie drama Ducesa de Padova. Publică volumul Prinţul fericit şi alte povestiri, Portretul lui Dorian Gray, Crima lordului Arthur Saville şi Casa cu rodii, piesele de teatru Evantaiul doamnei Wintermere şi O femeie fără importanţă. Tratează arta ca pe o realitate superioară, absolută, viaţa constituind o ficţiune. În cinstea actriţei Sarah Bernhardt scrie Salomea, urmată de Sfinxul fără secrete, Soţul ideal şi Importanţa de a fi onest.
În 1884 se căsătoreşte cu Constance Loyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) şi Vyvyan (1886).
Declinul său începe în vara lui 1891, când îl întâlneşte pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiţi şi de nedespărţit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, fiind acuzat de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia). E condamnat la doi ani de muncă silnică pentru ultraj la moralitatea publică; iese din închisoare puternic marcat trupeşte şi sufleteşte. În acelaşi an – 1897 – publică Balada temniţei din Reading. Moare la 30 noiembrie 1900, în urma unei meningite. E înmormântat la cimitirul parizian Père Lachaise. Postum e publicat volumul de confesiuni De profundis.
(surse: Prefaţa antologiei ”Grădina lui Eros”, editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Wikipedia).
Arta, înaintea vieţii
”Am privit Arta ca pe suprema realitate, iar viaţa ca pe o biată ficţiune; am aprins imaginaţia epocii mele într-aşa măsură încât în jurul meu s-au creat mituri şi legende; am condensat toate sistemele într-o propoziţie şi existenţa întreagă într-o epigramă”.
Ca orice artist autentic, Oscar Wilde a descris, în lucrările sale, şi binele, şi răul, şi întunericul, şi lumina.
Poate cea mai cunoscută scriere a sa este ”Portretul lui Dorian Gray”, în egală măsură fiind cunoscut şi pentru lucrări pentru copii, precum ”Prinţul fericit”, sau pentru eseuri şi piese de teatru.
În ”Portretul lui Dorian Gray”, Wilde vorbeşte explicit despre tentaţia demonicului. Personajul său va încheia, asemeni lui Faust, un pact cu diavolul, dar o va face, întrucâtva, mai mult inconştient decât mânat de un ţel concret. Dorian pare atras de rău ca de un magnet.
”Portretul era la fel de dezgustător – mai dezgustător, dacă ar fi fost cu putinţă, decât înainte -, iar picătura roşie care îi murdărea mâna părea mai strălucitoare şi încă mai asemănătoare sângelui proaspăt ţâşnit din rană (…). Aşa cum îl ucisese pe pictor, la fel avea să ucidă şi opera pictorului şi, odată cu ea, tot ce însemna acest portret. Avea să ucidă trecutul, iar când trecutul îşi va da sfârşitul, el îşi va recăpăta libertatea”
Dorian Gray, descris iniţial ca un tânăr de o frumuseţe seducătoare şi cu un farmec aparte (posibilă creionare de către scriitor a întruchipării dragostei perfecte), cade în capcane consecutive, ajunge până la crimă, pentru ca în final să devină de nerecunoscut, exact opusul său.
Wilde abordează astfel frontal problema trecerii prin Purgatoriu şi a căderii în ispită, transformarea radicală a personajului său fiind ilustrativă pentru această temă.
Cititorul, probabil, nu va fi atras de această ipostază şi de descrierile cumplite care însoţesc peripeţiile nefericitului Dorian, dar va înţelege ce i se întâmplă şi va cădea pe gânduri, meditând asupra profunzimilor destinului omenesc.
”Viciul şi virtutea sunt pentru artist materie primă menită unei anumite arte”
Tot despre bine şi rău, despre Cer şi Abis este vorba şi în minunata povestire cu elemente fantastice ”Pescarul şi sufletul său”. Aici însă Wilde porneşte de la un tablou mirific, aproape edenic, pentru a coborî apoi în abisurile sufletului omenesc. Genialul scriitor irlandez descrie frumuseţile naturii, înfăţişarea sirenei, eternitatea mării cu aceeaşi îndemânare stilistică pe care a demonstrat-o şi în malefica povestire ce evoca figura lui Dorian Gray. Sub condeiul său, cititorul se va afla ca sub influenţa unui drog: va vedea paradisul şi infernul, în aceeaşi călătorie.
”Părul ei era ca o lână de aur udă, fiecare şuviţă luată în parte părea un fir subţire aurit într-o cupă de sticlă. Trupul ei era alb ca fildeşul, iar coada – numai argint şi perle, tot de culoarea mărgăritarului. În jurul cozii i se încolăceau fire verzi de mătasea broaştei; avea urechile făcute din scoici, iar buzele – precum coralul. Valurile îi loveau sânii reci, iar pe pleoape îi străluceau cristale de sare”.
Această adevărată bijuterie literară este doar aparent o poveste simplă, fiindcă atinge profunzimi nebănuite, tratând teme precum valoarea sufletului, nemurirea spiritului în raport cu efemeritatea trupului, imposibila iubire ce ia naştere între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.
Ba chiar mai mult, veţi găsi referiri la magie şi ritualuri ale căror înţelesuri depăşesc cu mult intriga unei ”fabule” comune.
Wilde alcătuieşte din toate acestea o povestire fascinantă, accesibilă, dar plină de semnificaţii tainice, în genul celor întâlnite în înţelepciunea orientală. Pe măsură ce te apropii de final, sensurile sporesc în complexitate, ai impresia că deprinzi învăţăturile dintr-un templu budist.
De fapt, tentaţia demonicului, sublimată în artă, prezentă în straniul roman ”Portretul lui Dorian Gray”, apare şi aici, sub o altă formă. Oscar Wilde pare a fi fost urmărit de aceste teme şi, coincidenţă sau nu, ele s-au amestecat şi în viaţa personală a artistului, care a avut un sfârşit tragic.
Însă, exact ca în povestea sa, nu tragicul vrem să-l aducem în prim-plan, ci Arta, scrisă cu majusculă, care i-a fost călăuză în întreaga viaţă. Şi astfel a rămas în urma sa Opera.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...