Max Blecher, un artist senzitiv, suferind, în căutarea sensurilor existenţiale – Mihai Gîndu
Max Blecher, fiul Bellei (născută Vital) şi al lui Lazăr Blecher, s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani.
Tatăl era proprietar al unui magazin de vase şi sticlărie din Roman, iar mama, descendenta unei familii de evrei aşkenazim din Botoşani, era casnică. Viitorul scriitor a fost primul lor copil, după care vor urma Dora (n. 1912) şi Frida (n. 1914).
Primele sale încercări literare datează din 1921. (”Citea mult şi, de la doisprezece ani, a început să scrie poezii şi eseuri. Mi-l amintesc cum îşi lua caietul sub braţ şi se ducea la profesorul lui de română, domnul Epure (…), căruia îi cerea sfaturi literare” – Dora Wechsler-Blecher).
În iunie 1928, Blecher trece bacalaureatul, obţinând prima notă din serie, 7,40. Se hotărăşte să studieze medicina în Franţa. Însă, după un scurt răstimp în care a putut frecventa universitatea, în urma unui consult (încă din ultimele clase de liceu Blecher acuza dureri de spate), este diagnosticat cu Morbul lui Pott – tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. Se internează într-un sanatoriu din staţiunea de tratament Berck, pe malul Atlanticului, lângă Boulogne.
În august 1929, trimite revistei editate de Tudor Arghezi la Bucureşti, Bilete de papagal, două schiţe: Herrant şi Don Jazz. Textele sunt semnate M. Blecher, care va rămâne numele său de scriitor.
În 1931, aflat în continuare la Berck, realizează mai multe desene şi acuarele de nuanţă suprarealistă.
În 1932 se împrieteneşte, la Berck, cu un alt bolnav, scriitorul Pierre Minet, poet şi romancier din grupul suprarealist disident ”Le Grand Jeu”. Blecher avea să spună mai târziu: ”În viaţa mea, două întâlniri au fost de covârşitoare importanţă: aceea cu Pierre Minet (…) şi aceea cu Geo Bogza”.
În 1933, Max Blecher trimite poemul său L’inextricable position lui André Breton, care îl publică în numărul 6 al revistei Le Surréalisme au service de la révolution.
În acelaşi an, revine în ţară, la sanatoriul CTC din Carmen Sylva (Techirghiol-Eforie).
La Techirghiol o întâlneşte pe pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu, cu care are lungi conversaţii despre literatură şi artă.
În iunie 1934, Blecher părăseşte sanatoriul de la Techirghiol, mutându-se pe perioada verii la Braşov, unde îl cunoaşte pe Geo Bogza, cu care întreţine o prietenie ca va dura până la moartea sa.
În octombrie, se întoarce la Roman, unde locuieşte în casa surorii sale, Frida. Acolo va lucra toată toamna şi toată iarna la prima variantă a Întâmplărilor în irealitatea imediată.
Tot în acest an începe şi o corespondenţă cu Ilarie Voronca.
La sfârşitul lunii ianuarie 1936, apare volumul Întâmplări în irealitatea imediată, cu succes de critică remarcabil: scriu elogios despre el Geo Bogza, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Perpessicius şi alţii.
După o intensă corespondenţă cu Mihail Sebastian, cu care se împrieteneşte, acesta îl vizitează la Roman în septembrie, pentru a citi varianta a doua a noului roman (intitulat iniţial Ţesut cicatrizat) şi a-l preda la Editura Alcalay.
În luna decembrie, apare volumul cu titlul (recomandat de editor) Inimi cicatrizate, având însă trecut drept an al apariţiei 1937, lucrare ce va beneficia de asemenea de cronici favorabile.
Începând din toamna anului 1937, scrie la ceea ce va rămâne ultima sa carte, Vizuina luminată.
La 10 mai 1938, îi scrie lui Geo Bogza: ”Voi încerca să scriu puţin azi şi mă voi sili să termin luna asta”. Însă, la 31 mai, Max Blecher moare, în prezenţa familiei şi a prietenului său, doctorul Mihail Livian, şi este înmormântat în aceeaşi zi la Roman.
(Extrase din tabelul cronologic de Doris Mironescu, volumul „Întâmplări în irealitatea imediată. Vizuina luminată”, colecţia Biblioteca pentru toţi, ediţia relansată de Jurnalul Naţional)
Max Blecher, aşa cum l-am perceput eu
Încă de la primele pagini ale lucrării ”Întâmplări în irealitatea imediată”, cititorul are senzaţia că a pătruns într-un univers morbid, deformat, paralel. Autorul este un senzitiv, prizonier al unei lumi halucinatorii, măcinat de îndoieli existenţiale, torturat de căutarea propriei identităţi, asaltat de imagini, sunete, viziuni.
Blecher pare a străbate coridoarele întunecate ale unui imaginar ”Castel” – mai curând ”Spital” -, paralela cu Franz Kafka fiind evidentă: ambii scriitori au fost măcinaţi de o boală necruţătoare, care le-a marcat profund existenţa şi opera, bântuită adeseori de imagini de coşmar, de viziuni cenuşii, numai că în scris au atins profunzimi nebănuite.
În plus, atât Blecher cât şi Kafka au avut origini evreieşti şi au fost bântuiţi de actul sinuciderii (indiferent dacă a fost unul dus până la capăt sau nu).
Teribila întrebare ”Cine anume sunt?” trăieşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele şi nişte organe ce-mi sunt complet necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. (”Întâmplări în irealitatea imediată”).
”Spaţiile blestemate” în care Blecher cădea pradă unor crize nu sunt decât locuri în spaţiu şi instantanee în timp, unde sufletul nu se suprapune cu trupul, creând o criză de identitate, o angoasă existenţială.
Max Blecher este în egală măsură un senzitiv şi un depresiv. Îşi analizează cu luciditate senzaţiile şi trăirile, dar asta nu îl ajută să iasă dintr-o captivitate ce îi apare ca veşnică.
Chiar şi experienţele sentimentale şi erotice sunt însoţite de chin, de frământare, de angoasă. El o doreşte, de exemplu, pe Clara ca orice îndrăgostit, dar relaţia lor este bizară, imprevizibilă, în cele din urmă imposibilă.
Întrepătrunderea realului cu imaginarul îl poate surprinde pe cititor; este făcută într-un mod aparte – încerci să înţelegi, să te pui în locul eroului tuturor acelor întâmplări, dar te simţi, de fiecare dată, ca scurtcircuitat.
Materia brută – în masele ei profunde şi grele de ţărână, pietre, cer sau ape, ori în formele ei cele mai neînţelese, florile de hârtie, oglinzile, bilele de sticlă cu enigmaticele lor spirale interioare, ori straturile colorate – m-a ţinut întotdeauna închis într-un prizonierat ce se lovea dureros de pereţii ei şi perpetua în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om. (”Întâmplări în irealitatea imediată”).
Este impresionantă puterea de redare a unor instantanee surprinse, parcă, cu fidelitatea unui aparat fotografic: chipuri, culori, detalii care probabil ar scăpa observatorului obişnuit se imprimă cu mare acuitate în memoria scriitorului, care le redă apoi întocmai.
Eroul istorisirilor sale, vădit autobiografice, este situat în afara normalităţii, dar caută cu disperare un punct de sprijin sau un limbaj comun cu o lume care nu-i aparţine şi, în egală măsură, căreia nu-i aparţine (vedeţi şi relaţia cu Edda şi bizarele fantasme care o populează, ca şi credinţa că el însuşi ar fi un copac).
Mă zbat acum în realitate, ţip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viaţă, în viaţa mea adevărată. Este cert că e plină zi, că ştiu unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva în toate acestea, aşa ca în grozavul meu coşmar. (idem).
Vizuina luminată (Jurnal de sanatoriu) este prilej pentru Blecher de meditaţii filosofice, de noi întrebări existenţiale: ”În ce constă atunci importanţa unei clipe în momentul când e încă prezentă?”.
”Însemnătatea unei clipe? Daţi-mi voie să râd. Clipele vieţii noastre au însemnătatea cenuşii care se cerne”.
Meditaţii, dar şi relatări ale unor evenimente cotidiene, unele dintre ele cumplite, analizate tot prin prisma celui care încearcă să le decripteze sensul.
Ce încheiere mai potrivită pentru trecerea în revistă a universului blecherian ar putea fi decât un fragment din poezia sa ”Vals vechi”:
”Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite
Ghirlănzi de fete albe în rochii ca de spumă
Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-aici cernite
Şi răspândesc în aer un vag parfum de humă”.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...