Nu am mai citit de mult timp Cortázar – Mihai Gîndu

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, rosti scriitorul, sorbind din paharul cu rom şi lăsându-se pe spate în fotoliul care îi alina orele de singurătate. Am trăit acele clipe magice, când fantasticul se îmbina cu realul, când mă simţeam de parcă aş fi fost eu însumi în America de Sud, când vrăjile prindeau viaţă…

   …Şerpi vorbitori, fete unduindu-şi trupul cu mişcări de dans, înălţimi ale munţilor…

   Acum nu este decât o singurătate fără sfârşit, un blestem aruncat asupra omenirii, o toropeală a orelor Paradisului pierdut…

   Războiul crud, atroce a cuprins omenirea, valuri de sânge scaldă teritoriile aflate în conflict, oameni nevinovaţi pier în fiecare minut, în fiecare secundă, hăcuiţi de soldaţi. Fete de 14 ani îşi vând virginitatea şi inocenţa pe nimic, de parcă bancnotele soioase şi deteriorate ar putea echivala, fie şi pentru o clipă, cu puritatea, cu onoarea, cu privirile cândva candide…

   Demonii au coborât pe Pământ, un vânt rece, aspru se face simţit peste oraş, maşinile deraiază, suporterii se omoară între ei, tatăl îşi violează fiica, un student se sinucide în aceeaşi clipă în care a mai avut loc (încă) o cădere la Bursă…

   Sunt orele din urmă ale Apocalipsei.

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, spuse cu aceeaşi tristeţe scriitorul, în timp ce pufăia din pipă şi lua încă o înghiţitură din pahar.

   Erau ore în care ieşea în afara timpului, păşind pe un imaginar „Şotron”, iubind, sperând, dorind, dar şi murind în fiecare clipă câte puţin… E fascinant, dar şi trist, sublim, dar şi periculos jocul de-a viaţa pe această planetă în care contrariile se atrag în fiecare moment…

   Erau zile ploioase, în care nu ieşea deloc din casă, citea Rayuela şi bea rom, fuma pipă şi închidea televizorul, pentru a nu mai auzi nimic. Plonja în stări ciudate, aproape cataleptice, dar îi făceau bine, visarea neîntreruptă şi cartea, romul şi aerul condiţionat, sfârşitul lumii şi Şotronul…

   Acum stă, singur, în fotoliu şi priveşte lipsit de orice speranţă pe fereastră… Intuieşte sângele, blestemul, tornada, violul care au loc afară, în timp ce el stă, condamnat la nemişcare şi chin, înăuntru… Acelaşi interior, puţin, doar puţin schimbat faţă de acum câţiva ani.

   Îşi aduce aminte de fata de liceu pe care o sedusese, îi şoptise promisiuni şi vorbe dulci, o dezbrăcase, o posedase între cearceafurile albe cu iz de apret, moment unic de plăcere şi voluptate de nedescris, se îmbătase cu parfumul ei…

   Da, o iubise în felul său, nimfă încă inocentă, dar inevitabil se despărţiseră, pentru ca fiecare să-şi urmeze drumul, fiind conştienţi încă de la început că aceste drumuri sunt total diferite…

   Acum însă nu mai simţea decât nostalgia şi remuşcarea, durerea şi spleen-ul, o melancolie fără sfârşit, în timp ce îşi rememora după-amiezile de iubire şi filele unui scriitor argentinian care cochetase cu geniul…

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, oftă scriitorul, în timp ce se balansa în fotoliu, delectându-se cu nurii unor fete care pozaseră pentru o revistă pe care mulţi ar fi catalogat-o drept indecentă…

   …Erau acele momente minunate, când citea… şi iubea… şi spera…

   A evada într-o altă dimensiune, a nu mai şti ce este realitate şi ce este ficţiune, a pluti printre deşerturi imaginare, tigri translucizi, cămile vorbitoare…

   O, dar al visării, al dedublării, al contopirii cu natura şi universul, care numai artiştilor le este dat…

   Artiştilor şi îngerilor.

   Dar acum îngerii privesc înspăimântaţi omenirea, teatru de război şi suferinţă atroce, scenă vandalizată de nebuni şi de involuaţi, peliculă de film horror dedicată ratării umanităţii…

   Iar artiştii plâng, plâng în hohote amare, suferinzi, abandonaţi, neputincioşi în faţa acestui tragism, a acestei orori pure.

   Oare a fost înscris în destinul nostru să o trăim?

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, spuse scriitorul, zguduit de plâns, în timp ce îşi trecea lama de ras prin faţa încheieturilor mâinii, căutând acel curaj nebunesc de a o face, de a termina odată pentru totdeauna cu tot, lăsând necompletat registrul vieţii, cu datoriile şi beneficiile, cu deznădejdea şi depresia…

   …Câteodată i se pare că în fotoliu, alături de el, se află eleva inocentă, candidă, că îi şopteşte din nou vorbe dulci, că o îmbrăţişează…

   …Dar este singur în încăpere.

   Singur cu îngerii care se îndepărtează de Pământ, singur cu bombele care explodează, singur cu urgiile terifiante ale Apocalipsei…

   Singur cu propria ruină.

   Au fost, da, au fost momentele „Bestiarului”, ale visării şi ale dedublării, ale fantasticului, ale extaticului…

   Au fost…

   Sânge, viol, putreziciune.

   Absurd.

   Cinism.

   Moarte.

   Atât a mai rămas în prezent.

   Atât, plus un scriitor a cărui imaginaţie este invadată de umbre, în timp ce se leagănă într-un fotoliu care nici nu ştie cu certitudine dacă este al lui sau al bunicului mort de câteva decenii…

   …Poate că aşa îl vor găsi şi pe el, cândva, imobil, rece, vidat, în acelaşi fotoliu, fixând cu ochi sticloşi Cerul, întrebând nedumerit, cu o ultimă răsuflare, Creatorul…

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, rosti patetic scriitorul, înţelegând că trebuie, odată şi odată, să se ridice din fotoliu, să se confrunte cu propriul trecut, dar şi să îşi construiască un altfel de viitor…

   Nu, sinuciderea nu este o soluţie. Nici abandonul în faţa ororilor lumii.

   Trebuie să se ridice, cu ultimele puteri, de acolo, să încerce să respire din nou Infinitul.

   Aerul rece, pur, al înălţimilor, susurul suav al izvoarelor cristaline, buzele moi, cândva nepângărite, ale iubitei sale liceence…

   Frumuseţea vieţii. Speranţa. Chemarea eternităţii.

   Toate acestea încă există, sunt în noi, sunt în lume.

   Încă mai sunt.

   Ne putem învinge destinul, cu o singură condiţie: să iubim.

   Frumuseţea, etericul, visul, nu vor pieri niciodată, cât încă suntem. Cât încă iubim.

   (Cât de mult timp o iubim pe Glenda…)

   …S-a ridicat încet, încet, şi a pornit cu paşi lenţi, dar precişi către centrul oraşului.

   …Nu am mai citit de mult timp Cortázar, îi spuse scriitorul librăresei, în timp ce îşi punea ochelarii pe nas.

   Aceasta a scotocit preţ de câteva minute printre rafturi, apoi a scos de acolo o apariţie nouă (chiar dacă, desigur, era o reeditare): „Câştigătorii”, de Julio Cortázar.

   Da, acum are un sens, îşi spuse, în vreme ce îi întindea funcţionarei o bancnotă, apoi strângea între mâini cartea, ca pe un bun de mare preţ, ca pe o relicvă a unei lumi pierdute, însă şi ca pe un germene al construirii viitorului.

   Poate că lumea nu va pieri.

   Poate că eleva se va întoarce la el.

   Poate că îngerul îl va ghida în această lume ce i-a părut de infern.

   Va citi din nou.

   Va iubi.

   Va spera.

   Va fi un câştigător.