Anca Rotar – Poezii | #FabricadePoezie

Cabaret

În 1925 erai un copil din Berlin,
decupai din reviste buze în formă de inimă
să-ţi ţină de cald.
Butonii de aur pe care-i îngropai în pământ
Erau ouă din care ieşeau cobre înţelepte.
Îţi împrumutau ochelarii lor,
iar tu le îndulceai veninul cu zahăr.
Râuri de cerneală neagră îţi curgeau pe obraji
şi cântecele lui Kurt Weill îţi atârnau din păr.
Limba ta lăsa urme adânci pe coapse dantelate,
dar coroanele aruncate peste umăr de dansatoare
erau făcute din carton ieftin.
Căutai sfintele păsări roşii
pentru castelul tău abandonat.
 
În 1925 eu înotam într-un borcan galben,
legată cu role de film
ca să nu-mi crească pieptul.
Visam la umbrele gri cu mânere colorate
şi la acoperişuri fără sfărşit.
Pisici vagaboande mi se frecau de picioare,
cu ochi de chihlimbar pătaţi de sânge de vrăbii.
Plăteam cu sare umedă pentru un pahar de vin
şi de Crăciun înveleam brazii în hârtie de ziar.
Chipul mi se reflecta în vitrinele magazinelor de lux,
dar globurile de aur se schimbau în sticlă ciobită.
Îmi ştergeam urmele din zăpadă,
iar sfintele păsări roşii fugeau să se-ascundă
numai când le chemam. 


Nebună la malul mării

Oare vreodată cineva a privit în tine?
Oare vreodată cineva
ţi-a desfăcut pielea încet, cu grijă,
şi te-a ajutat să ţi-o dai jos,
cu o mişcare galantă,
cum te-ar fi ajutat să dai jos o haină?
Oare vreodată cineva şi-a folosit mâinile goale
ca să-ţi crape coastele
şi să le-mpingă în lături?
Acolo. Acolo.
Inima ta, umflată şi zemoasă.
Plămânii tăi meduze translucide.
Intestinele tale şiraguri de diamante şi perle.
Nu-ţi vine mai uşor să respiri acum?
Să păşeşti?
Nu am văzut marea de ani buni. 


Insomnie

Semiluna –
un os coxal despicându-mi buza de jos  –
spune dă-ţi jos tricoul cu Come to the Dark Side.
Spune hai dă-l jos –
nu e nimeni afară să-ţi vadă
torsul cu sâni grei în timp ce tu
aprinzi cilindrul
dorinţei tale de a înşela moartea
sau poate al dorinţei de a o chema mai aproape.
Care din două –
nu ştiu.
În numele inimilor din pereţii de beton,
în numele fantomei bunicii mele
care vine câteodată ca un plin negru
să-mi îngheţe mâna când se-ntinde spre veioză,
jur că nu ştiu.


Răsturnare

Cei care au urechi de auzit
vor auzi şi vor şti că
lumea se va deschide din nou şi va fi
ca un bujor explodat.
O să-ţi spun –
Uite, au trecut eoni în câteva luni
şi sunt nevinovată iar,
aşa că pune-ţi degetele în spaţiile
dintre coastele mele,
vorbeşte întuneric şi lumină în gura mea
şi împinge-mi-le adânc în pântece
ca să le cunosc bine de data asta.
Vede-mă cu cei mai negri ochi.
Vede-mă cu cei mai noi ochi. 


Primăvara devreme

Am stat minute bune
să mă holbez la corpul meu în oglindă
înainte să fac duş.
Prea femeiesc, prea moale,
îmi reproşează că îl acopăr
cu geci de blugi vintage şi oversized,
cere muzica secretă
care-i face inimă să bată ca un ciocan,
care-i cheamă sevele la suprafaţă.
Mă fac că nu-l aud
şi mă uit pe geam –
oare teiul mai seamănă
cu copacul otrăvitor al lui Blake?
Nu ştiu – mi-am pus
un pulover roz
şi azi n-o să-l ud.
Mă bucur că nu-i aici ciocănitoarea –
pata aia roşie de pe cap
o face să pară că zboară
cu craniul zdrobit.
Dacă există un Dumnezeu,
nu ştiu cum e mai bine
să mă închin.
Dacă există un Dumnezeu,
tare-i place să tachineze.
Am obosit, deşi cred că e doar
schimbarea de anotimp.
Mă simt ca îngerii lui Rafael,
bebeluşi plictisiţi,
dar vreau miile de ochi,
roţile aprinse. 

Anca Rotar

Ce părere ai?

error: Content is protected !!