– La 201 ani de la naștere – Fiodor Dostoievski (11 nov. 1821 – 9 febr. 1881) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori…
Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 – d. 9 septembrie 1898), având numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.
Prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.
Poezia lui Mallarmé a fost sursă de inspirație pentru mai multe opere muzicale, în special muzica lui Claude Debussy în anul 1894, care interpretează poezia „Prélude à l’après-midi d’un faune” ce creează impresii puternice prin utilizarea unor fraze izbitoare, dar izolate. Maurice Ravel pune și el opera lui Mallarmé pe muzică în anul 1913 cu poezia „Trois poèmes”.
Max Blecher, fiul Bellei (născută Vital) şi al lui Lazăr Blecher, s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani.
Tatăl era proprietar al unui magazin de vase şi sticlărie din Roman, iar mama, descendenta unei familii de evrei aşkenazim din Botoşani, era casnică. Viitorul scriitor a fost primul lor copil, după care vor urma Dora (n. 1912) şi Frida (n. 1914).
În Sonata Kreutzer, marele scriitor rus abordează, ce-i drept, o temă mai puţin comodă, dar o face cu pasiune şi cu stil, şi cred că oricine îi citeşte lucrarea rămâne pe gânduri, îşi pune probleme pe care, poate, nu şi le pusese înainte.
Tolstoi nu oferă toate răspunsurile privind cum este alcătuită fiinţa omenească şi de ce suntem orbiţi şi chiar pervertiţi de instinct, fiindcă probabil nici el nu le avea, dar ridică nenumărate întrebări.
…Nu am mai citit de mult timp Cortázar, rosti scriitorul, sorbind din paharul cu rom şi lăsându-se pe spate în fotoliul care îi alina orele de singurătate. Am trăit acele clipe magice, când fantasticul se îmbina cu realul, când mă simţeam de parcă aş fi fost eu însumi în America de Sud, când vrăjile prindeau viaţă…
…Şerpi vorbitori, fete unduindu-şi trupul cu mişcări de dans, înălţimi ale munţilor…
Acum nu este decât o singurătate fără sfârşit, un blestem aruncat asupra omenirii, o toropeală a orelor Paradisului pierdut…
Universuri mute,
Ierni ale uitării în care
Sufletul meu
A încetat să mai fie.
A rămas îngheţat,
Ca într-un instantaneu colorat
Făcut cu un aparat
De ultimă generaţie.
Un joc arhaic şi misterios, premisa pentru o călătorie în universul uman…
În această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării: