Virginia Woolf – condei de geniu, suflet neînţeles | Mihai Gîndu
Virginia Woolf (25 ianuarie 1882 – 28 martie 1941), pe numele real Adeline Virginia Stephen, a fost o scriitoare engleză, eseistă, feministă, editoare și scriitoare de povești, cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.
În perioada interbelică, Virginia Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra și membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ Doamna Dalloway (1925), Spre far (1927), Orlando (1928) și eseul A Room of One’s Own (1929), cu faimosul său dicton:
„O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune”.
Autoarea a suferit în mod repetat de depresii. Moartea bruscă a mamei în 1895, când Virginia avea 13 ani, și cea a surorii vitrege cu doi ani mai târziu au dus la primele crize nervoase ale Virginiei. Moartea tatălui în 1904 a provocat cel mai serios colaps al ei, fiind după scurt timp internată.
Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis.
Ea și-a îmbrăcat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre și a intrat în râul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a înecat. (Sursa: Wikipedia)
În galeria marilor scriitori ai lumii putem întâlni tipologii (literare, dar şi personale) dintre cele mai diverse. Cunoscători fini ai psihologiei umane şi ai religiei, ca Dostoievski, căutători ai misterelor şi ai tenebrelor, ca Edgar Allan Poe, filosofi ”coborâţi” pe Pământ întru desluşirea tainelor şi patimilor existenţei, precum şi a sensurilor ascunse ale Purgatoriului, ca Jean-Paul Sartre – şi aşa mai departe.
Fiecare a avut un aport unic, inestimabil la patrimoniul literaturii universale şi a contribuit, prin mijloacele specifice, la progresul umanităţii.
Virginia Woolf, în opinia mea, a fost o scriitoare de geniu nu atât prin realismul cu care a zugrăvit societatea epocii sale (deşi această frescă socială îşi are, desigur, importanţa ei), cât mai ales prin consideraţiile cu valoare de veritabile eseuri pe care le-a făcut pe parcursul scrierilor şi prin sondarea adâncimilor psihologice ale personajelor.
Redau două fragmente cu valoare de aforisme, pe care le-am inclus în categoria citatelor preferate:
”Nu există în inima omului pasiune mai puternică decât dorinţa de a-i face pe ceilalţi să creadă la fel ca el” (Orlando).
”Societatea e cea mai puternică licoare din lume şi societatea, de fapt, nici nu există” (Orlando).
Îmi permit să expun cititorului propria interpretare a celui de-al doilea citat, care la prima vedere poate părea ambiguu (primul este, cred, fără echivoc).
Societatea este cea mai puternică licoare din lume pentru cei dornici de mărire, de înavuţire, de glorie pământească. Sunt oameni care ar ucide pentru o poziţie înaltă în societate. Dar, în acelaşi timp, societatea nici nu există, pentru că totul este o convenţie, o iluzie. Te poţi situa, social, pe cea mai înaltă treaptă şi să fii un putregai (precum dictatorii) sau te poţi naşte într-o iesle şi să nu ocupi un rang înalt, şi totuşi să fii Mântuitorul lumii (precum Iisus).
Virginia Woolf nu a scris aceasta pentru a nega societatea ca noţiune, ci pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de denaturarea ei şi a pune o etichetă pentru ce au făcut unii din conceptul de societate.
Pasajele descriptive sunt foarte reuşite, dar cele mai elocvente mi se par portretele psihologice ale personajelor – mereu neîmplinite, mereu în căutarea unui ideal pe care nu-l pot atinge.
”Nu-i chip să facem plimbarea spre Far” devine un laitmotiv al lucrării ”Spre Far”, în care, de fapt, personajele nu pot să se autodepăşească, nu-şi pot împlini visul pentru care ele însele trebuie să se schimbe, să evolueze.
Scrierea se încheie astfel:
”Repede, ca şi cum ceva de acolo ar fi chemat-o, Lily se întoarse la pânza ei. Da, era acolo tabloul ei. Da, cu tot verdele şi albastrul lui, cu toate liniile-i perpendiculare şi transversale, cu toată strădania lui de a spune ceva. «O să fie atârnat în pod. O să fie distrus. Dar ce importanţă are?». (…) Cu o subită intensitate, de parcă o frântură de secundă izbutise să vadă limpede, trase o dungă de penel acolo, în centru. O făcuse; tabloul era terminat. «Da, îşi spuse, sleită de vlagă, lăsând pensula din mână, am avut şi eu revelaţia mea»”.
Aşa este. Odată ce ai avut revelaţia care te-a inspirat să duci actul creaţiei până la final, vei avea certitudinea că ai ajuns la capătul unui drum. Pentru a începe, poate, un altul, pe o treaptă evolutivă diferită.
Orlando, una dintre scrierile sale cele mai reprezentative, are un stil rafinat, aparte.
”Scria, fireşte, curgător, dar într-un stil abstract. Viciul, Crima, Mizeria erau personajele dramei sale; mai erau regi şi regine ale unor tărâmuri de neînchipuit, striviţi de comploturi înspăimântătoare; năpădiţi de simţiri înălţătoare. Nu găseai în toate acestea o singură vorbă rostită cum ar fi rostit-o el, dar totul era adus din condei cu uşurinţă şi suavitate”.
”Oare mâna morţii trebuie să coboare, din când în când, deasupra vârtejului vieţii? (…). Oare suntem astfel plămădiţi încât trebuie să sorbim zilnic mici doze de moarte, fiindcă altfel n-am putea s-o scoatem la capăt cu treburile vieţii?” – se întreba scriitoarea, aproape profetic, în aceeaşi lucrare.
Desigur, nu vom şti niciodată cu certitudine ce a fost în sufletul scriitoarei torturate de depresii şi neîmpliniri în viaţa personală, câtă durere n-a putut, de la un moment dat, să mai încapă în el.
Dar am cunoscut-o prin intermediul operei şi avem datoria să-i cinstim cum se cuvine memoria, fiindcă opera este nepieritoare.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...