Gellu Naum, un autor de avangardă cu un crez unic: suprarealismul
Gellu Naum (n. 1 august 1915, București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară,1986; Premiul european de poezie, Münster,1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.). (Sursa: wikipedia)
Gellu Naum, un autor de avangardă cu un crez unic: suprarealismul
Ceea ce frapează la poezia lui Gellu Naum este că are acea şfichiuire ca o lovitură de bici, acel cuvânt care face să ţi se taie respiraţia, pe care le vom găsi, peste ani, la Nichita Stănescu – într-un alt stil, dar cu o anume similitudine de expresie.
Citind versurile sale, care nu sunt uşor de parcurs pentru cititorul de poezie scrisă în registru clasic, ai impresia că ai intrat într-o lume paralelă. Şi, întrucâtva, asta se şi întâmplă, fiindcă te afli deja pe tărâmul suprarealismului.
Un tărâm magic, unde nu este loc de trişare, fiindcă puţini (dacă nu cumva niciunul) ar fi ales un astfel de domeniu aprioric mai greu accesibil pentru a oferi lumii o eventuală imagine deformată, în neconcordanţă cu propriul ”eu”.
Gellu Naum a fost, însă, un artist autentic. A avut un crez, pe care l-au avut toţi suprarealiştii, şi a avut, de asemenea, curajul de a-l exprima liber, pentru a rămâne mărturie şi piatră de hotar pentru generaţiile viitoare.
Un crez care nu moare, un crez cu iz de Dali.
Alfabet aquatic (din volumul Culoarul somnului, 1944)
”Aşteptarea cu mâinile în vis
plămânii deasupra nărilor
O pasăre care aduce un cuţit
Te scot goală din oglinda în flăcări”
Ascunderea (din volumul Ascet la baraca de tir)
”Tot ce scriam era vocea ochiului meu închis în literele sale
vedeam aureola ţipătului ei spectral
eram mut şi vorbeam
aceeaşi lumină mi se revărsa pe pleoape
se revărsa din pleoapele tuturor
de multe ori aşteptam să văd
izvoarele care n-au dezertat
atâtea feluri de tăcere”
Alunecarea lumilor
”Azi sunt în mare formă mi-am ros fruntea de zid
o tanti s-a lovit cu sârmă
Dormea la soare pe dărâmături
habar n-avea de numerele care tună pe deasupra noastră
cerul s-a deplasat dar nu-i nimic
pune-ţi inelul şi eşarfa străvezie
hai să mâncăm o îngheţată verde cu beţişorul ăla bun
pe când afară se petrece alunecarea lumilor”
Certitudinea eruptivă
”Legat de toate aceste insistente fantome
de somnambulica ta plimbare prin mine
prin mijlocul crăpat al retinei
prin rochiile care mușcă cu foamea cea mai grea
prin geamantanele mele pline cu apă
prin marginea de aluminium a gurei
Eram acolo și podurile se întindeau peste mine
eram acolo și plantele nu mă mai vedeau
plantele care înconjuraseră piața
în nemaipomenita lor foame carnivoră
plantele care sugrumau statuile și mângâiau trecătorii
mușcându-le brațele sau smulgându-le părul
acești trecători goi ca niște pahare cu apă
acești trecători ca niște suliți
Te căutam în vitrine în mijlocul focului
unde tăcerea era mai amplă mai clară
te căutam pretutindeni te căutam în apa cea mai adâncă
te căutam în cea mai compactă și mai sigură noapte
te căutam agresiv cu coloana vertebrală în arcuri
cu oasele răspândite în colțurile cele mai nebănuite
te căutam ca un câine ca un șacal
te căutam pe toate fețele în toate mișcările
în aquarium printre miile de statui
după cele mai negre voaluri sau în magazine
în panopticumuri printre meduze
Te căutam ca o sapă ca un vampir
te căutam mișcându-mă cu cea mai teribilă încetineală
cu degetele aprinse ferindu-mi fruntea
ferindu-mi pieptul de ceară ferindu-mi cerceii
te căutam delirând pe un perete sau într-o lampă
te căutam în nervurile oricărei mănuși
în orice sârmă în orice pasăre
te căutam între firele de nisip între melci
cu halucinanta mea pălărie de lup”.
Mihai Iunian Gîndu
Scriitor amator.
Poet amator.
Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.
Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.
Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...