#AutoriiLunii | Friedrich Nietzsche și supraomul – Marius Davidescu

Eu sunt primul imoralist! (Friedrich Nietzsche)

Friedrich Nietzsche se naște pe 15 octombrie 1844, la Lutzen, în Germania, într-o familie de pastori protestanți. Nu știm dacă aceasta este o regulă, dar cei mai aprigi adversari ai religiei și credinței în Dumnezeu s-au născut în familii de preoți sau pastori (vezi cazul Emil Cioran).

După studiile liceale, Nietzsche urmează cursurile Universităților din Bonn și Leipzig, mai întâi la facultatea de teologie, apoi la cea de filologie clasică, în specialitatea limbă și literatură greacă veche. Devine astfel un foarte bun cunoscător de greacă veche și va scrie mai târziu o lucrare despre filozofia din epoca tragică a grecilor. La vârsta de numai 25 de ani, la propunerea unui profesor care îi observă talentul și inteligența, ocupă postul de profesor la catedra de filologie clasică la Universitatea din Basel.

În această perioadă, Nietzsche devine prieten cu marele compozitor Richard Wagner, cel care îi va influența într-o mare măsură gândirea.

Tot acum intră în contact cu filozofia lui Arthur Schopenhauer, posibil tot pe filiera wagneriană, căci Wagner îi dedicase lui Schopenhauer o întreagă operă simfonică. Nietzsche îl consideră la început pe Schopenhauer un maestru, dar mai târziu, ca orice ucenic care vrea să își depășească mentorul, se va dezice în mai multe rânduri de el, spunând că acesta s-a înșelat în sistemul său filozofic în mai multe privințe.

Începând cu anul 1876, starea de sănătate a lui Nietzsche începe să se deterioreze.

În 1879 renunță la postul de profesor, având domiciliul în mai multe țări în căutarea unui loc liniștit unde să își poată calma nervii. Astfel se stabilește alternativ în Elveția, Italia și mai apoi în sudul Franței, unde se dedică scrisului. În 1889, după apariția cărții Amurgul zeilor, cântectul de lebădă al filozofiei nietzscheene, fiind grav bolnav psihic, este internat în diferite clinici. Mai târziu, în mai puțin de un an, sănătatea sa se înrăutățește considerabil.

Moare pe 25 august 1900, la Weimar, locul unde, după Primul Război Mondial, se va proclama Republica germană (Republica de la Weimar).

Friedrich Nietzsche a rămas în amintirea posterității drept una dintre personalitățile ilustre ale gândirii moderne din secolul al XIX-lea. Filozof, filolog, scriitor, autor de aforisme, diatribe și butade caustice la adresa moravurilor vremii, a moralei, dar și a credințelor religioase, a propus lumii un nou tip de om, un ubermensch (supraom), care să se descotorosească de credințele oarbe în religie impuse de tradiție, de credința într-o morală impersonală, și care să se ridice până la statutul de semizeu.

Jos cu falșii idoli, omul trebuie să își devină propriul idol, spune Nietzsche.

Iată punctul maxim al vanității. Despre acest aspect ne vorbește filozoful prin intermediul personajului Zarahustra, din cartea cu același nume. Dar toate acestea nu pot fi făcute decât cu ajutorul unei voințe nestrămutate de putere. Termenul de voință, ca energie vitală a omenirii, a fost împrumatat de către Nietzsche de la Arthur Schopenhauer, care spune:

Lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi.

În viziunea lui Nietzsche, voința echivalează cu puterea. Numai cine are voință are și putere. Celui ce îi lipsește voința, îi lipsește și puterea.

Orice morală, fiind opusă spiritului, este o acțiune tiranică împotriva naturii – și de asemenea împotriva rațiunii. (…) Valoarea esențială și inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere. (Dincolo de bine și de rău, p. 99)

Spre deosebire de alți filozofi de seamă din istoria omenirii, sau chiar de precursori de ai săi din școala germană de filozofie, cum au fost Hegel sau Schopenhauer, Nietzsche, ca și Cioran, cu care este imposibil să nu faci o paralelă (deși Cioran îl detesta pe Nietzsche pentru că nu era suficient de nihilist – în viziunea lui Cioran, Nietzsche înlocuiește niște idoli cu alți idoli) nu a fost un filozof sistematic, care să își înșire ideile după o ordine logică, după cum bine remarca Constantin Rădulescu-Motru, ci el și le așterne după inspirație, adeseori în formă aforistică, ceva mai mult, contrazicându-se uneori în exprimarea gândului, mai spune același Motru în cartea sa Timp și destin.

Prima mare problemă asupra căreia Nietzsche se oprește este problema adevărului și moralei.

Dacă pentru restul oamenilor, atât adevărul, cât și morala sunt în principiu valori obiective și imuabile, asupra cărora nu se poate interveni după bunul plac, adevărul și morala neaparținând de drept nimănui, ele având caracter universal, la care toți oamenii se raportează în aceeași manieră, ei bine, pentru Nietzsche, adevărul și morala pot și trebuie să capete caracter subiectiv. El tăgăduiește obiectivitatea moralei și a adevărului – filozofia lui se poate de aceea, cu drept cuvânt, considera ca având drept scop – devalorizarea tuturor valorilor. (C. Rădulescu-Motru, Timp și destin, p.180)

Nietzsche merge pe firul utilitarismului filozofic și consideră atât morala, cât și adevărul ca existând atâta timp cât sunt utile omului, și îi servesc unui anumit interes, sau în ultimă instanță, voinței de putere.

Pornind de la această idee, ideologii regimurilor totalitare ale anilor ’20-’30, au preluat și însușit voința de putere, și a scopului care scuză mijloacele, și au transformat adevărul și morala în ceva cât se poate de relativ. Adevărul a devenit folositor atâta timp cât putea fi manipulat de către organele de propagandă și de partid, iar morala nu era nimic altceva decât o practică a nihilismului, pentru că nu ajuta la nimic, de aceea și trebuia eliminată din dicționar.

Fără morală și cu un adevăr relativ, intră oare lumea în haos? Nietzsche iese din această aporie cu ajutorul voinței de putere, și spune că omul are un scop major, de a deveni supraom, de a se afla dincolo de bine și de rău, și deasupra scării valorilor, valori care și așa au fost create artificial în scopul subjugării celor slabi de către cei puternici. Pentru ca cei slabi să fie conduși de către cei puternici este în viziunea lui Nietzsche o lege a naturii, o natură care nu este nici bună, nici rea, ci ea se află dincolo de bine și de rău.

La fel cum natura se află dincolo de bine și de rău, la fel și Nietzsche, plecând de la acest postulat biologic, propune ca și omul să se afle pe aceeași poziție. În viziunea creștină, dincolo de bine și de rău se află doar Dumnezeu. Tocmai aici voia și Nietzsche să ajungă – supraomul este în fond un Dumnezeu modern, ieșit de sub stăpânirea ignoranței. Acum întelegem de ce Cioran îl acuză pe Nietzsche că nu face decât să înlocuiască un idol cu alt idol.

Cel care se luptă cu monștrii, să ia aminte, să nu devină el însuși un monstru. Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului. (Dincolo de bine și de rău, p.89)

Dar nu toți oamenii sunt făcuți pentru a deveni supraoameni.

Acești supraoameni sunt precum niște semizei, înzestrați cu calități extraordinare, care se ridică deasupra gloatei pentru că destinul lor este unul măreț. Cei mai mulți oameni au fost destinați să fie sclavi și foarte puțini au fost destinați să fie stăpâni. Din nou ne gândim la regimurile totalitare ale anilor ’20-’30, care au avut la temelie astfel de idei absolute, și pe care, din păcate, au avut ocazia să le și pună în practică. Poate că, până la urmă, omenirea are parte de conducătorii pe care îi merită. Oare Mussolini, Stalin sau Hitler, nu au crezut cu toată ființa lor că sunt niște supraoameni, că viața le-a rezervat un destin măreț de conducători supremi ai omenirii?

Luați aminte, voi, filozofi și prieteni ai cunoașterii, și feriți-vă de martiriu! Feriți-vă să suferiți de dragul adevărului! (Dincolo de bine și de rău, p. 35)

Spre deosebire de Nietzsche, Cioran voia să vadă întreaga lume și întregul Univers în flăcări, el dărâmă idolii, și nu lasă în urmă decât praf și pulbere cosmică. Nietzsche, în schimb, este un meșter, el clădește, el se vrea un nou demiurg, propune deci o alternativă, și tocmai de aceea nu îl putem încadra drept un filozof nihilist, așa cum mulți au făcut-o în mod eronat.

Morala creștină este o morală de sclav, în viziunea lui Nietzsche; este o morală a resentimentului, prin care cei slabi și lipsiți de voința puterii, încearcă să se ridice împotriva celor puternici.

Cei puternici trebuie să se țină departe de o astfel de morală, dominată de bunătate, compasiune, milă și iubire de aproapele, pentru că aceste așa zise valori universale îi vor corupe voința de putere și nu va putea ajunge la statutul de supraom – creștinismul a fost până acum cea mai mare nenorocire a omenirii. (Nietzsche, Antichristul, p. 55)

Viața morală ucide viața instinctuală, iar în om pulsează instinctul vital, dictat de voința de a trăi, mai degrabă decât morala. Dar nu putem să nu observăm că omul redus la biologie poate fi foarte ușor manipulat, pentru că nemaiavând nicio valoare superioară la care să se raporteze, nemaivând morală sau credință, ci doar adevăruri relative, devine o trestie care se leagănă în bătaia vântului, și nu o trestie gânditoare, așa cum îi plăcea să spună lui Blaise Pascal.

A admite că neadevărul este o condiție a vieții înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obișnuit al valorilor – iar o filozofie care își îngăduie această cutezanță se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine și de Rău. (Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, p. 12)

Prin afirmația dincolo de bine și de rău, Nietzsche atinge o plajă largă de probleme filozfice și nu numai. Dincolo de bine și de rău poate fi privit și ca o eliberare de sub dogma convingerilor date de către simțuri, sau de sub tirania cuvintelor – trebuie să ne eliberăm în sfârșit de ispita cuvintelor!

Dincolo de bine și de rău are rezonanță puternică și în problema religiei.

Dincolo de bine și de rău înseamnă dincolo de fapta bună și de păcat. Iar în ceea ce privește păcatul, această vină pe care creștinul o poartă cu sine întreaga viața, căci păcatul adamic este o vină comună (păcat strămoșesc), Nietzsche îl consideră o născocire împotriva vieții instinctuale, a freneziei simțurilor și a voluptății.

Când spui bine și rău, la ce te referi? Ce este binele și ce este răul? În viziunea lui Nietzsche, această împărțire dualistă a lumii, de sorginte platoniciană, între bine și rău, nu face decât să limiteze capacitățile intelectuale și să îngusteze rațiunea. Binele și răul înseamnă limitare, omul trebuie să se situeze dincolo de bine și de rău. Se prefigurează aici o primă incursiune pe tărâmul filozofiei limbajului, unde se va afirma mai târziu Ludwig Wittgenstein, iar Nietzsche deschide primul drumul acestei specializări.

Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ținta – iar când introducem și amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înșine, în chip de lucruri în sine, procedăm iarăși precum am făcut întotdeauna, și anume mitologic. (ibidem, p. 30).

Această afirmație vine împotriva filozofiei lui Platon, și teoriei lucrurilor în sine propusă de către acesta. Ce sunt lucrurile în sine? se întreabă Nietzsche. O născocire a limbajului filozofic, își răspunde. Ca un filozof deconstructivist care se respectă, Nietzsche nu era un admirator al lui Platon și, implicit, nici al lui Socrate, ci îl prefera în locul acestora pe autorul de satire, Aristofan, cel care, în lucrarea intitulată Norii, îl ridiculiza pe Socrate până la absurd.

Pe lângă filozofia limbajului, Nietzsche este totuși și un pionier al psihologiei, pentru că pune sub microscop spiritul și caracterul uman într-o multitudine de contexte.

Care este sursa credințelor și a moralei, care este sursa adevărului, pe ce se bazează convingerile oamenilor, cât de solidă este fundația pe care își clădesc oamenii sistemul de valori – instinct, voință, reprezentare, viziunea asupra lumii, cunoaștere, religie, și așa mai departe. Toate acestea au fost analizate de către Nietzsche din punct de vedere critic și filozofic, iar ceea ce a rezultat a fost o adevărată filozofie psihologică, o filozofie asemănătoare unei radiografii a psihicului uman. Poate că nu întâmplător Nietzsche a fost contemporan cu Sigmund Freud. Nu știm dacă cei doi au intrat în contact măcar în mod indirect prin intermediul scrierilor lor, cert este că la momentul decesului lui Nietzsche, Freud era în floarea vârstei, și tocmai își începuse periplul în domeniul psihanalizei aplicate.

Cărțile pentru toți sunt întotdeauna cărți rău-mirositoare – ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunți. De obicei, locurile în care norodul mănâncă și bea, și chiar în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. (Dincolo de bine și de rău, p.42)

Perorând aceeași idee a omului superior, a omului de elită, care se diferențiază de gloata în sânul căreia trăiește, Nietzsche a devenit treptat un mizantrop incurabil.

Din scrisorile și corespondența sa observăm înstrăinarea treptată față de toți prietenii și cunoscuții, mai puțin de sora sa, care îi va fi alături până în ultima clipă a vieții.

Omul superior trăiește întotdeauna la mari înălțimi, acolo unde aerul este rarefiat și imposibil de respirat pentru oamenii mici. În viziunea lui Nietzsche, supraomul trăiește într-un turn de cleștar sau pe un vârf de munte, la mare altitudine, în completă solitudine, și coboară din când în când printre muritorii de rând de la baza muntelui pentru a le oferi cunoaștere si a-i ilumina, sau pentru a-i conduce. Această viziune se spune că ar fi avut legătură cu perioada pe care Nietzsche și-a petrecut-o în Italia și mai apoi în Elveția.

În locurile de unde filozoful își scria gândurile se puteau observa măreția munților Alpi. Astfel, contemplând Alpii, Nietzsche a făcut analogia cu măreția supraomului. Cartea intitulată Așa grăit-a Zarahustra este cea mai reprezentativă lucrare pentru gândirea elitistă lui Nietzsche. Scrisă sub forma unui poem dramatic de mare întindere, de insipirație orientală, Zarahustra fiind zeul Zoroastru din mazdeismul persan, o religie cu o vechime milenară, lucrarea întruchipează întreaga filozofie de viață a lui Friedrich Nietzsche, dar expusă sub forma mitului și a legendei.

A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu – iată cel mai ales și cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenție ascunsă care să o sfințească, nu este decât o prostie și o animalitate (…) (Dincolo de bine și de rău, pp.69-70)

Este foarte probabil ca Nietzsche să fi studiat anumite texte orientale, de origine persană sau indiană, la fel cum făcuse și maestrul său spiritual Arthur Schopenhauer, și astfel să fi ajuns la anumite convingeri și idei asupra existenței umane. În mod cert era un admirator al budismului, după cum reiese din afirmațiile sale:

Budhismul este de o mie de ori mai realist decât creștinismul (…) budhismul este singura religie cu adevărat pozitivă (…) el nu mai spune – luptă împotriva păcatului, ci, dând drept realității – luptă împotriva suferinței (…) el se află așezat, ca să vorbesc în graiul meu, dincolo de bine și de rău. (Nietzsche, Antichristul, p. 20)

Însăși acest laitmotiv al depășirii binelui și a răului, al depășirii dualității, este cert de inspirație orientală. 

Faptul că Nietzsche era un admirator al filozfiilor orientale este întărit în continuare și de alte afirmații pe care acesta le face în mai multe rânduri cu privire la detașare – nu te atașa de o persoană (…,) nu te atașa de o patrie (…), nu te atașa de o știință (…), nu te atașa de propria-ți detașare și nici de propriile virtuți (…) – trebuie să știi să te păstrezi – iată cea mai bună dovadă a independenței. (Dincolo de bine și de rău, pp.51-52)

Ideea detașării de lume este indiscutabil una de origine orientală, explicată foarte bine în cărțile sale de către misticul Alan Watts, în anii ’60-’70, ai secolului trecut. Despre detașare vorbesc toți misticii Indiei și ai Tibetului, de la Krishnamutri până la Dalai Lama. Pentru Nietzsche detașarea înseamnă depășire și evoluție, pentru că morala și adevărurile înrădăcinate în conștiința colectivă reprezintă limite.

Depășind scara valorilor clasice, omul înzestrat cu voință de putere atinge un nivel superior pe scara evoluției. Dacă primul stadiu al devenirii întru ființă (ca să îl parafrazăm pe Noica) a fost cel al maimuței, ca mai apoi să fie urmat de cel al omului, este nevoie de un nou stadiu evolutiv care să depășească omul, și acesta este supraomul, o specie și o rasă aparte. Nu ne îndoim că Nietzsche intrase în contact cu lucrarea fundamentală a lui Charles Darwin, Originea speciilor, apărută în 1859, și probabil că aceasta a avut și ea o influență în dezvoltarea teoriilor sale, pe alocuri pseudo-filozofice.

Dar iată cum Nietzsche, cu sau fără știință, a creat un precedent periculos în istoria omenirii. Supraomul văzut ca o nouă specie sau rasă a condus mai târziu la ceea ce ideologia nazistă a numit rasa ariană. Nu era oare această rasă ariană, blondă și cu ochi albaștri, înzestrată cu calități intelectuale și fizice extraordinare, adică tocmai supraomul lui Nietzsche? Asemănările sunt izbitoare, și avem toate motivele să credem că naziștii s-au folosit de scrierile lui Nietzsche în scopuri propagandistice.

Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar și în atitudinile noastre religioase – noi suntem rău înzestrați pentru religie. (Dincolo de bine și de rău, p. 60)

Că Nietzsche nu a fost un nihilist este dincolo de orice îndoială, în schimb, el a fost poate cel mai mare pesimist.

Dacă Cioran îl acuza pe Nietzsche că nu este suficieint de nihilist, ei bine, Nietzsche îl acuza la rândul său pe Schopenhauer că nu era suficient de pesimist, pentru că se bucura de viață cântând la flaut și încă mai credea în morală, și asta pentru că îl admira pe Kant. În schimb, Nietzsche nu îl tolera pe filozoful imperativelor morale categorice, și numea filozofia acestuia – chinezăria din Konigsberg (aluzie la locul de naștere al lui Kant și a lipsei de valoare a filozofiei sale).

Nebunia e o raritate în cazul indivizilor – însă în cel al grupurilor, al partidelor, al popoarelor, al epocilor, ea constituie regula. (Dincolo de bine și de rău, p.91)

Din lupta împotriva religiei și moralei, Nietzsche face un adevărat scop al vieții sale.

Considera că morala îl îndepărtează pe om de natură, pentru că cine poate găsi legi morale în natură? Încercând să apropie tot mai mult omul de Natură, Nietzsche observă că nimic din ceea ce definește omul modern nu face parte și din natura sa intrinsecă. Din moment ce morala nu se regăsește în natură, ea înseamnă că nu trebuie să existe și că nu este nimic altceva decât o invenție, sau o convenție, și cu atât mai mult în cazul religiei, care este și mai departe de natură decât morala.

Nietzsche vede în filozofie mai mult decât ceea ce începuse să devină aceasta la sfârșitul secolului 19, adică o simplă teorie a cunoașterii. Filozofia trebuie să fie în apanajul supraoamenilor, ea nu trebuie să fie o metodă de atingere a înțelepciunii, ci mijloc de dominație asupra vulgului, asupra turmei. Astfel, filozofia devine un fel de cunoaștere rezervată doar celor inițiați. Supraomul este și filozof, iată încă un caracter care îl diferențiază de plebei. Nu oricine poate fi cu adevărat filozof.

Adevarații filozofi sunt poruncitori și leguitori. (Dincolo de bine și de rău, p. 136)

Filozoful este așadar și un om de acțiune, nu un simplu profesor de catedră, sau un așa zis înțelept care trăiește retras și ascuns de ochii lumii.

Filozoful nu trebuie să se mulțumească cu contemplarea lumii în care trăiește, ci trebuie să o schimbe din temelii. Această idee va face parte mai târziu din propaganda comunistă.

Nietzsche este și adeptul ierarhiei și a ierarhizării. Oamenii nu sunt egali, dar morala și religia, văzute ca valori universale, deci valabile pentru toată lumea, nu constituie altceva decât prejudicierea oamenilor superiori. Morala și religia egalizează oamenii. Supraomul nu trebuie să fie egal în nicio privință cu omul obișnuit, nici măcar în ceea ce privește morala sau religia. Dacă este o persoană morală, supraomul se va raporta la cu totul alte imperative morale, iar dacă este religios, supraomul se va închina altor zei, nu a celor comuni gloatei.

Astfel de idei regăsim cam în toate societățiile secrete cu caracter mistic și inițiatic, cum ar fi de exemplu lojele masoneriei. Membrii acestor grupuri, deși trăiesc în cadrul unei societăți bine structurate, au cu totul alte valori morale și etice, altă religie și alte convingeri. Asta îi diferențiază de oamenii de rând; asta îi face să nu fie egali în nicio privință cu restul oamenilor, pentru că există morale de stăpâni și morale de sclavi, mai spune Nietzsche.

Influența lui Arthur Schopenhauer este cât se poate de evidentă în gândirea lui Nietzsche.

De la predilecția pentru sistemele de gândire orientale și convingerea că omul este condus de o voință oarbă de a trăi, și implicit de o voință de putere, până la disprețul față de femei și elogiul culturii franceze, în detrimentul celei germane în care se născuse. Până și temperamentul este aproape identic la cei doi, mai ales când vine vorba de a caracteriza gândirea altor filozofi.

De exemplu, Schopenhauer îl desființează pe Hegel și școala filozofică de la Frankfurt, iar Nietzsche nu e mai prejos și face același lucru cu Francis Bacon și școala britanică de filozofie – Bacon reprezintă un atentat la adresa spiritului filozofic în general, iar Hobbes, Hume și Locke, o înjosire și depreciere valorică a noțiunii de filozof, pentru mai mult de un secol. (Dincolo de bine și de rău p. 185)

Diferența dintre cei doi rezidă în faptul că, spre deosebire de Nietzsche, Schopenhauer a reușit să depășească stadiul filozofiei minore, a filozofiei aforistice, și a închegat un sistem filozofic bine definit, pornind de la ideea de bază a voinței și a reprezentării. Nietzsche în schimb a rămas blocat în aforistică, și chiar dacă a urmărit tot timpul o idee fundamentală, cea a voinței de putere (Wille und Macht), nu a reușit să înglobeze această idee într-un sistem filozofic autentic.

Pieirea, eșuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elită constituie o regulă. (Dincolo de bine și de rău .p 212)

Dacă la Schopenhauer temperamentul coleric și virulența în exprimare pot fi puse, din punct de vedere psihanalitic, pe seama unei tensiuni sexuale nerefulate, la Nietzsche nu credem că este cazul, pentru că acesta a purtat de-a lungul timpului mai multe corespondențe cu diferite reprezentante ale sexului frumos, cea mai importantă fiind cea cu Malwida von Meysenbug, căreia furtunosul Nietzsche i se adresa în scrisori într-o manieră siropoasă, parcă la antipod cu personalitatea sa nevrotică – Prea stimată domnișoară (…) de câte ori nu mi-am dorit să vă știu în apropierea mea(…) dăruiți-mi ceva din această iubire. (vinerea mare, 14 aprilie, 1876, Basel).

Asta nu îl împiedică pe Nietzsche să spună în altă parte următoarele lucruri despre femei – un bărbat trebuie să considere femeia o proprietate, un bun ce poate fi zăvorât, o ființă hărăzită servituții, condiție în care ea se poate desăvârși. (Nietzsche, Aforisme, scrisori, p.165)

Sau în alt loc,

Nu există nimic mai străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevărul – marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparența și frumusețea. (Ibidem, p. 162)

Ca mai apoi să revină către Malwida von Meysenbug, în aceeași manieră frivolă și ludică, pe alocuri lamentabilă:

Draga și prea-stimata mea prietenă, sau sunt cumva prea îndrăzneț dacă vă numesc astfel? (…) Ar fi trebuit să-mi petrec vara împreună cu dumneavoasră, și în nobilul cerc care vă înconjoară, acum este însă prea târziu. (Sils-Maria, Engadin, Elveția, august, 1883)

Friedrich Nietzsche a fost un om al contrastelor.

A avut geniu? Fără îndoială, dar un geniu maladiv, drept dovadă că spre finalul vieții a suferit de grave probleme psihice care într-un final l-au răpus. Se spune că Nietzsche și-a pierdut mințile pe când se afla în Italia, la Torino, și a fost martorul unei scene de o cruzime de care doar oamenii sunt capabili – un căruțaș, încărcându-și căruța cu diferite mărfuri, și văzând că animalul său de povară nu mai avea puterea să tragă căruța, a coborât din căruță și a început să lovească cu bestialitate bietul animal până când acesta a căzut la pământ.

În acel moment, Nietzsche s-a apropiat de cal și a încercat să îl protejeze de furia stăpânului. În mai puțin de o lună, Nietzsche va fi diagnosticat cu o boală psihică gravă și va rămâne mut timp de 11 ani, până la momentul decesului. Această scenă a stat la baza filmului Calul din Torino, al regizorului maghiar Bela Tarr, apărut în anul 2011 și premiat la Berlin, Toronto și New York.

Chiar dacă nu a scris filozofie în sistem, precum au făcut-o predecesorii săi, iar ideile sale sunt disparate și pe alocuri pline de venin, Nietzsche ocupă un loc aparte în istoria filozofiei europene.

El se află la granița romantismului cu modernitatea, și dintr-un anumit punct de vedere, poate al stilului mai degrabă decât orice altceva, poate fi numit chiar primul filozof al modernității. Ancorat în realismul vieții cotidiene, Nietzsche propune o nouă viziune asupra lumii, o răsturnare a valorilor și o critică acidă asupra umanității, departe de sistemele filozofice greoaie ale vremii, departe de orice fel de metafizică sau chiar logică.

El ajunge astfel să fie însușit și de cei mai puțin avizați cititori. În aceeași situație s-a aflat și Schopenhauer, căruia nimeni nu îi citea lucrarea de bază – Lumea ca voință și reprezentare, dar în schimb avea un real succes cu maximele și aforismele sale publicate în diferite broșuri. Pe de altă parte, cele mai multe dintre ideile lui Nietzsche rămân simple diatribe, fără o valoare filozofică reală, și sunt mai degrabă rezultatul unor frustrări și dezamăgiri personale, decât ale unei gândiri temeinice asupra unui subiect anume.

Pentru a nu avea prejudecăți, Nietzsche trebuie înțeles în contextul epocii în care a trăit. Dacă încercăm să îl înțelegem cu gândirea secolului 21, și cu valorile promovate în acest secol, nu vom ajunge decât la concluzii cât se poate de grave. Pe Nietzsche fie îl iubești, fie îl urăști… sau poate nu. Pentru unii, Nietzsche este precum un panaceu, pentru că le spune oamenilor ceea ce vor să audă, pentru alții în schimb, este caustic. Poate fi privit, totuși, și obiectiv? Poate doar ca pe un expropriat al spiritului, un om fără un punct de sprijin, dar care încearcă din răsputeri să găsească totuși unul prin negarea tuturor celor existente.

Nietzsche ajunge să desăvârșească cinismul lui Diogene din Sinope, și a celorlalți filozofi cinici din Grecia antică – sfidarea opiniei publice pare a fi principalul său scop.

Uneori ne întrebăm dacă nu cumva pentru el totul nu era decât o joacă de-a filozofia. Oare cât de mult s-a luat Nietzsche în serios? Poate că prea mult pentru a deveni cu adevărat un filozof mare. Nietzsche a privit tot timpul la un veșnic dincolo – dincolo de bine, dincolo de rău, dincolo de viață și de moarte… Poate că soluția ar fi fost mai simplă dacă ar fi privit măcar o dată și dincoace… E bine ca în viață, din când în când, să nu privim doar înainte, ci să mai aruncăm și o privire îndărăt, vorba lui Nae.

Numai mediocrii au șanse de a se perpetua, de a se reproduce – ei sunt oamenii viitorului, singurii supraviețuitori – fiți la fel ca ei! deveniți mediocri! Iată unica morală care mai are vreun sens și mai găsește ascultare de acum înainte. (Dincolo de bine și de rău, p. 206)