Marius Davidescu – Odihnă… | #FabricadePoezie
o vară toridă… cormoranul ăsta își întinde gâtul către cer – nu e nimic acolo. totul e aici. la picioarele tale. pasăre măiastră sculptată în diamant. eu mă las în voia sorții. mă sparg de valurile mării negre și dansez cu peștii. departe cât mai departe… sunt o epavă
…navighez fără busolă. caut lumea veche căci în cea nouă nu îmi mai găsesc locul. mă întorc la rădăcini. sunt o rădăcină din copacul vieții. îmbrățișez natura fără ca să-i știu secretul. îmi vorbesc în șoaptă cărăbușii… ce alegorie
mă întreb din ce sunt făcut. din sentimente și carne îmi răspunde conștiința. mă gândesc pe mine. nu se poate. e cu neputință. închid ochii și pornesc pe câmpiile elizee. mă trezesc după un mileniu…
…îmbătrânit. e vis în vis. o iau de la capăt și trag o concluzie exhaustivă – încet și sigur ne vom transforma în picături de rouă ce vor fi strânse în ulciorul unei fete îmbracată în ie. cred asta cu tărie. altfel de ce aș mai fi încă aici? altfel de ce ai mai fi tu aici?
în prima noastră seară în lichidul amniotic al mamei natură m-ai întrebat dacă în mâinile noastre stă ascuns universul? ți-am spus că nu știu răspunsul dar poți să întrebi un copil care tocmai a descoperit jocul. mă tem ca nu suntem pregătiți să primim răspunsul…
prins în marea migrație a populațiilor lunatice. am un moment de liniște interioară – ce curat e cerul. și câți oameni își trăiesc delirul printre stele. ochiul ăsta care mi-a crescut în frunte îmi arată calea cea bună. ah tu cale cea bună mereu plină de primejdii. ah tu cale cea bună mereu dată uitării. ah tu cale cea bună…
am o migrenă și asta mă face să îmi simt mai aproape sfârșitul. mi s-a restrâns orziontul. cad pe verticală. durerea te face să îți conștientizezi existența. dar asta nu te ajută cu nimic căci am inventat noi metode de a ne prelungii agonia…
…ce păcat că am rămas corijenți și trebuie să repetăm existența.
avem la îndemână o singură constantă – să ne trăim viața cu bestialitate. să căutam Ideea și mereu alte cuvinte care să ne explice sensul. dar e în zadar…
zădărnicie! ZăDăRnIcIeeeee! am ajuns să urlăm precum lupii de stepă. aici miroase a siberie. zeii și-au săpat locuințe subpământene ca să se ferească de frigul ce s-a așternut printre oameni. cinstea. buna cuviință. modestia. omenia. le căutăm cu felinarul precum Diogene. suntem pierduți. ce bine ar fi să nu ne mai găsească nimeni.
pe patul lui Procust cu o pană de gâscă îmi scriu ultimele memorii. pentru eternitate. prostii. nu sunt cu nimic mai special decât restul. chiar dacă noaptea aud vorbind pereții.
simt gust de pământ în gură. mă nimicește ploaia. aud deasupra mea lopeți ce se înfig în humă. mă apasă ceva pe piept ca o auroră boreală și apoi ușurare. atât a fost. mă voi întoarce dar în altă formă. un fir de iarbă sub piciorul tău… evanescență.
am nevoie de odihnă.
David Escu
un om.