Constantin Noica: de la rostirea filozofică românească la cultura de performanță

Pentru cine are ceva de făcut, viața nu merită a fi prelungită dincolo de isprava sa. Pentru cine nu are nimic de făcut, însă, viața poate fi prelungită oricât. El asistă, doar, la spectacolul lumii și acesta e interminabil. (Constantin Noica, Jurnalul de idei).

O scurtă introducere

Constantin Noica se naște la 25 iulie 1909 la Vitănești, județul Teloroman, același Teleorman care a dat culturii române pe Marin Preda și Zaharia Stancu. Elev al liceelor Dimitrie Cantemir și Spiru Haret din capitală, urmează facultatea de litere și filozofie între anii 1928 și 1931 și se angajează ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei. După o scurtă perioadă de specializare în Franța, devine membru al asociației Criterion și colaborează cu revista Vremea. La 25 de ani debutează în publicistică cu cartea Mathesis sau bucuriile simple, pentru care va primi și Premiul pentru scriitori români needitați.

Graba noastră în toate este cu desăvârșire necritică. Ar trebui să vedem dacă nu e ceva de câștigat și din întârzieri. (Constantin Noica, Mahtesis, Editura Humanitas, 1992, p. 59).

Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că Noica a cochetat la început cu poezia, asta până când Dan Barbilian (Ion Barbu) îi spune că nu are talent literar și îl îndeamnă să aleagă altă carieră. Și ce bine a făcut!

Își dă doctoratul în 1940, în plină conflagrație mondială, cu lucrarea Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou. Imediat devine referent pentru Filozofie la Institutul român-german din Berlin (1940–1941). Reîntors în țară, editează împreună cu Mircea Vulcănescu, câteva dintre cursurile lui Nae Ionescu.

Între 1949 și 1958, are domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel (fiindcă era filozof și intelectual burghez), iar din decembrie 1958 până în august 1964 e deținut politic. În această perioadă are loc ruperea prieteniei cu Alexandru Paleologu, pe care îl inițiase în tainele filozofiei. Conflictul dintre cei doi a creat multă agitație în mediul intelectual al vremii (mai multe detalii găsim în cartea Epistolar, a lui Gabriel Liiceanu). Ca ironie a sorții, începând cu 1965, aceiași comuniști care îl prigoniseră îl numesc cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei, de unde se va pensiona în 1975.

Ultimii ani ai vieții îi va petrece la Păltiniș, Sibiu, unde încearcă să creeze o școală de filozofie după modelul paideic din Grecia antică. Moare pe 4 decembrie 1987, și este înmormântat la Schitul din apropierea Păltinișului.

Când vine vorba de filozofia românească, chiar dacă nu avem o istorie a filozofiei românești (a ideilor și curentelor filozofice, nu a datelor biografice), ne vin în minte câteva nume de referință – Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica (rog să fiu scuzat dacă am omis vreun alt nume). Cam aceștia ar fi în linii mari principalii filozofi ai României moderne. Dar dintre aceștia, unul a fost de profesie poet, iar un altul autor de maxime, aforisme și butade nihiliste. Cred că i-ați reperat pe cei în cauză. Așa că mai rămân trei filozofi. Dintre aceștia, unul a făcut filozofie de catedră (filozofie academică, lipsită de viață și îngropată în tratate și sisteme), iar un altul nu a scris niciodată o lucrare de filozofie, deși a fost liderul spiritual al unei întregi generații de intelectuali.

Și iată că din toți acești filozofi mai rămâne unul singur, adică cel care a fost cu adevărat filozof în cel mai propriu sens al cuvântului, pentru că a scris și a trăit filozofia ca nimeni altul, și acesta a fost Constantin Noica. Mulți spun că Noica a fost ultimul mare filozof român. Eu spun că Noica a fost totodată și primul mare filozof român. În filozofia românească, fără să exagerăm în niciun chip, sau să fim acuzați de blasfemie împotriva transcendenței,

Noica a fost Alfa și Omega. Primul și ultimul mare filozof român.

Sensul vieții este să-ți pui problema sensului vieții. Orice răspuns riscă să fie o îngustime, o recunosc. Dar a răspunde că viața n-are nici un sens e cea mai mare îngustime. (Jurnal de idei, p. 163)

Când m-am apucat să scriu acest articol, m-am gândit că trebuie să răsfoiesc biblioteca și să scot din ea toate cărțile cu și despre Noica, și să întocmesc astfel o adevărată antologie filozofică. Dar mai apoi m-am gândit că demersul ar fi poate inutil, pentru că, inevitabil, aș fi intrat în detalii mult prea specifice, și probabil că m-aș fi abătut mult de la subiect, toate astea în timp ce nu aș fi fost pe deplin mulțumit de documentarea articolului, pentru că la un astfel de subiect, întotdeauna rămâne ceva ce nu a fost spus. Despre Constantin Noica se pot scrie lucrări de licență și doctorat, atât a fost de mare. Și nu știu dacă nu cumva încă nu i s-a făcut pe deplin dreptate.

De ce a fost Constantin Noica cel mai mare filozof român?

În primul rând pentru că a făcut filozofie în rostire românească (el este cel care a dat semnificație filozofică lui  întru și lui îndărăt) într-o epocă în care mai întâi filozofia se făcea după modelul occidental, în special modelul german (acest lucru se intâmpla în perioada interbelică), și ulterior, după modelul sovietic al materialismului dialectic.

Așadar, făcând o scurtă radiografie a filozofiei românești, la începuturile ei aceasta a fost idealistă, de inspirație germană, cu Hegel și Kant capete de afiș. Apoi, ea devine materialistă, cu tot regimentul de așa ziși filozofi sovietici, printre care se afla și Vladimir Lenin. Singurul lucru bun al perioadei comuniste în filozofie a fost faptul că se publicau cărți ale unor autori străini, în special francezi, despre care regimul considera că sunt reprezentativi în a demonstra existența materialismului dialectic și a luptei de clasă încă din secolul 17. Astfel se puteau citi în anii ’50, în România socialistă, cărți ale unor filozofi de seamă, precum Voltaire, Rousseau sau Montesquieu.

Dar ce înseamană filozofie în rostire românească?

Noica duce mai departe tradiția unui limbaj filozofic românesc original, neaoș, tradiție pornită de Nae Ionescu. Mai mult decât atât, această filozofie în rostire românească (creată nu de mari somități intelectuale, ci de către niște fii de țărani) reprezenta un cadru unde se și produceau idei, nu doar se discutau idei ale filozofiei universale. O școală de filozofie, ca sa aibă această calitate, trebuie să producă ceva, în speță idei filozofice. Până la Nae Ionescu (incipient) și apoi la Noica, școala românească de filozofie nu era producătorare de idei, ea doar importa tot ce se afla în afară, cu precădere din Germania, mulțumindu-se să discute ideile altora.

Școala de filozofie germană de la Frankfurt, cu principalii ei reprezentanți – Hegel, Schelling, Fichte, era foarte bine văzută și avea trecere în mediul cultural din România interbelică, unde exista o înclinație, poate naturală, către idealism, atât în filozofie, cât și în cultură în general.

Această înclinație către idealism în filozofia română, apăruse cu aproape un secol în urmă, când Eminescu și Titu Maiorescu îi traduc pentru prima dată în românește pe Kant și Schopenhauer. Astfel că filozofia românească a fost tot timpul legată de cea germană, deși, ținând cont de afinitățile culturale și lingvistice, ea ar fi trebuit să fie mai aproape de cea franceză. Doar că filozofia franceză a fost dintotdeauna de inspirație materialistă și pe alocuri atee. Și această tradiție s-a continuat până aproape de zilele noastre, prin filozofi precum Sartre, Michel Foucault și nu în ultimul rând Jacques Derrida.

Așa cum stă bine unui ucenic, Noica își va depăși profesorul, pe Nae Ionescu, dar va prelua de la acesta ideea de a creea o școală autentică de filozofie românească. Nae Ionescu încercase să facă acest lucru la liceul de la Mănăstirea Dealu și reușise într-o oarecare măsură să producă câțiva elevi străluciți.

Noica va încerca să facă același lucru la Păltiniș. Și va reuși, dar într-o mult mai mică măsură decât își propusese. La Păltiniș, sunt mulți chemați, dar puțini aleși. Metoda practicată acolo pare de-a dreptul suprarealistă în acea epocă de penurie materială și intelectuală, în care nu puteai să reusești în cultură decât mergând pe ramura poeziei, unde îți era permisă o oarecare libertate de gândire și expresie, atâta timp cât acestea puteau fi încadrate într-un anumit curent literar care nu deranja regimul (vezi cazul Nichita Stănescu).

Ce se întampla la Păltiniș era, așa cum lui Noica îi plăcea să spună, un cantonament cultural.

Noica se întreba – dacă în sport, prin selecție, se aleg cei mai buni atleți în diferite discipline sportive, și aceștia devin sportivi de performanță, de ce să nu se procedeze astfel și în cultură? Și așa a apărut termenul de cultură de performanță. Noica voia să selecționeze un număr restrâns de tineri cu potențial, pe care să îi specializeze în cultură și să îi pregătească la școala de la Păltiniș.

Școala de la Păltiniș era una total atipică unei școli clasice, deși acolo se predau toți clasicii filozofiei. Ea însemna câteva camere într-o căbănuță de munte. Nimic oficial, nimic formal. Aici s-au format ca intelectuali doi dintre cei mai importanți oameni de cultură din zilele noastre, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.

După încheierea cantonamentului, Gabriel Liiceanu a scris poate una dintre cele mai reușite cărți ale sale – Jurnalul de la Păltiniș. În această carte sunt curpinse toate activitățile zilnice pe care acesta, împreună cu alți câtiva colegi, le aveau în preajma lui Noica la Păltiniș – de la tăiatul lemnelor pentru sobă și băutul ceaiului cu marmeladă, până la analiza pe text, în original, a celor mai importanți filozofi ai umanității.

Deși la prima vedere pare banal și plictisitor, Jurnalul este o adevărată comoară filozofică, pentru că surprinde exact momentul și contextul apariției ideilor. Citind Jurnalul de la Păltiniș, observăm cum iau naștere ideile în filozofie prin arta dialogului, adică prin dialectică. Iar filozofia este tocmai acest lucru – naștere de idei, creuzet cultural și dialog liber consimțit.

Aplicând metoda socratică a maieuticii, prin care maestrul scoate la suprafață din ucenicii săi adevăruri și idei care existau în aceștia latent, Noica devine figura socratică (mai mult decât Nae Ionescu) din filozofia românească. Ce-i drept, Nae Ionescu se asemăna mai mult cu Socrate din perspectiva transmiterii procesului de gândire filozofică. Nae, ca și Socrate, nu a lăsat nimic scris în materie de filozofie. În schimb a transmis totul pe cale orală, prin viu grai, așa cum s-au transmis și baladele populare.

În viziunea lui Nae Ionescu, filozofia românească trebuie să fie exact acest lucru, o mare baladă populară, de unde și caracterul mistic, de hierofanie, pe care filozofia îl dobândește la acesta.

Este uimitor cum acest om, ajuns la vârsta pensionării, înconjurat la gura sobei de doi, trei tineri doritori de a se afirma și specializa în cultură, ținea prelegeri de filozofie în greacă veche, traducea termeni filozofici din limba germană, combătea sau aproba sisteme filozofice de gândire, creeând în tot acest timp o rostire filozofică românească. Dar Noica nu a fost doar filozof, limitat la domeniul său de cunoaștere fără să îl intereseze și altceva dincolo de specializarea sa, el a fost și un om de cultură.

Noica este primul eminescolog la României.

El este cel care nu doar că descoperă caietele lui Eminescu și le propune pentru facsimilare și publicare (pentru că existența acestora era cumva cunoscută), ci el este primul care observă valoarea inestimabilă a unor note și ciorne, la prima vedere fără cap și fără coadă, ale celui mai mare poet român. Noica aduce în atenția publicului că Eminescu nu a fost doar un poet, ci și un om de cultură, un tânăr care a vrut nu doar să știe ceva, ci a vrut să cuprindă tot.

Pentru Noica, Eminescu este un model în cultura română, un model pe care tinerii ar trebui să îl urmeze, și tocmai de aceea face demersuri ca toate caietele lui Eminescu să fie facsimilate și trimsie către bibliotecile din întreaga țară, pentru ca fiecare tânăr să intre în contact cu Eminescu așa cum nu l-au cunoscut niciodată, genial în imperfecțiunea sa.

Cartea sa, Introducere la miracolul eminescian, este o lectură de referință pe acest subiect. Referitor le Eminescu și la presupusa sa condiție materială mizeră, Noica spune undeva – desculții sunt cei care fac cultură, bine îmbrăcații o pun în ordine. Să luăm aminte.

Tot Noica este cel care, printr-un talent nemaiîntâlnit, reușește să povestească, așa cum povestesc bunicii nepoților, cea mai grea carte a umanității – Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Cu Noica până și cele mai grele sisteme filozofice par o simplă joacă de copii, și asta pentru că el traduce filozofia universală în acea rostire românească, cu care până și omul de rând este familiarizat.

Noica era un hegelian și un platonician, pentru că era un idealist.

Îl iubea pe Platon și îl punea la locul său pe Aristotel – Platon a creat Academia, Aristotel liceul, iată diferența dintre cei doi, spunea acesta referitor la școlile celor doi filozofi greci (școala lui Platon se chema Akademia, iar cea a lui Aristotel Lykeion, de unde și diferența de valoare dintre cei doi).

Tot de Platon se leagă și unele dintre cele mai importante lucrări ale sale, în special comentariile la câteva dintre dialogurile platoniciene, despre care afirma, fără nicio urmă de emfază, următoarele – nu există decât patru dialoguri platoniciene care să-și merite numele – Charmides, Lysis, Permenide și Teaithetos. Și ele îmi plac cel mai mult! (Jurnal de idei, p. 227)

Comentariile introductive, de o mai mare întindere decât dialogurile propriu-zise, sunt menite să pună cititorul în temă cu ceea ce urmează să citească. Interpretările lui Noica la dialogurile platoniciene sunt pline de originalitate și din ele se pot extrage idei filozofice autentice.

Pentru un tânăr care dorește să citească cele patru dialoguri ale lui Platon, comentariile lui Noica sunt indispensabile.

Iar pentru tinerii care vor să se specializeze în cultură, Noica avea un sfat – să citească nu cărți și nici autori, ci culturi. Iar pentru asta tânărul va trebui să își dedice mai bine de jumătate din viață. Printre cele mai importante culturi, Noica enumera pe cea elină a Greciei antice, cultura franceză, dar și pe cea rusă. Toate aceste culturi trebuie citite și parcurse în original, mai spunea Noica. Nu te poți numi filozof dacă nu cunoști greaca veche. Iar acest lucru este cât se poate de adevărat pentru că, dacă vrei într-adevăr să îl înțelegi pe Platon, trebuie să îl citești în original, nu tradus. Mă întreb, oare în câte facultăți se mai predă astăzi greaca veche? Din păcate, nici măcar latina nu se mai predă, ca să fi avut totuși o interacțiune de mâna a doua cu cultura greacă.

Nu ești dacă nu îți supraviețuiești – sădind un pom, lăsând un gând. (Jurnal de idei, p. 345)

Noica este cel care îl desconspiră, dacă putem spune așa, pe marele Cioran.

Cei doi erau foarte buni prieteni, și Dinu (cum era alintat Noica de apropiați) îi trimite la un moment dat o scrisoare acestui filozof al abisului, întrebându-l care este treaba cu filozofia sa de viață și de ce este atât de apocaliptic. Cioran îi răspunde – Dinule, hai să îți spun ceva, mie chiar îmi place viața. Cine ar fi crezut…

Cu ajutorul și la îndrumarea lui Noica, Gabriel Liiceanu reușește să traducă în limba română, Sein und Zeit (Ființă și timp) a lui Martin Heidegger. O lucrare monumentală de filozofie și foarte greu de tălmăcit fără cunoștințe temeinice de limba germană. La momentul apariției, cartea a fost epuizată imediat de pe rafturile librăriilor, deși existau foarte puțini oameni care să o înțeleagă. Un paradox? Totuși, această carte reprezenta ceva nou în peisajul cultural român de la acea vreme, un peisaj cultural prăfuit, vetust și plin până la saturație de literatură sovietică. Traducerea realizată de către Liiceanu a fost o performanță și spune multe despre calitatea elevilor lui Noica de la Păltiniș. Asta însemană cultură de performanță, să performezi precum un atlet al condeiului.

Dacă vrem cu adevărat să înțelegem ce înseamană o idee filozofică, și ce a însemnat gândirea lui Constantin Noica, trebuie să lecturăm al său Jurnal de Idei și vom vedea ce înseamnă nebunia de a gândi cu mintea ta (titlu pe care Gabriel Liiceanu îl va da și unei cărți). Jurnalul cuprinde mii de idei și gânduri ale filozofului, din perioada 1958-1987. Pentru cine nu l-a citit pe Noica și are înclinații către filozofie, va fi o descoperire extraordinară și o adevărată delectare.

Cam atât despre Noica. Citiți-l, urâți-l sau iubiți-l, faceți ce vreți cu el, dar nu uitați să fiți întotdeauna iubitori de înțelepciune, deoarece fie că vrem, fie că nu vrem, filozofia ne privește pe toți.

E necesar câtodată să uiți viața. Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depășești pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distanțe înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura? (Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Editura Humanitas, 1992, p.21)