
O reîntâlnire cu Alexandru Vlahuță – de Marius Davidescu | #AutoriiLunii
Poet, prozator, avocat, excelent pedagog, dar și un aspru observator al moravurilor societății românești de secol XIX și început de secol XX…
Alexandru Vlahuță reprezintă o figură cunoscută a literaturii române, dar din păcate, nu foarte mult aprofundată. Ca un paradox pe care îl întâlnim tot mai des, valoarea literară a scrierilor lui Vlahuță avea să fie recunoscută cu adevărat abia în preajma morții sale, anul 1919, când, pentru a încununa întreaga sa activitate publicistică, i se acordă Marele Premiu al Academiei Române, pentru volumul Poezii – 1880-1919, după ce aceeași Academie îi refuzase pentru premiere absolut toate scrierile prezentate de-a lungul timpului.
Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, într-o familie de țărani cu mulți copii, din satul Pleșești. Ne putem astfel imagina destul de limpede că scriitorul nostru a avut o copilărie dificilă, cauzată de lipsa posibilităților materiale.
Lipsa de posiblități materiale a fost dublată de o sănătate precară, care l-a ținut la pat până la vârsta de 9 ani. Iată ce spune acesta despre copilăria sa într-unul din numerele revistei Semănătorul din 1902:
Plăpând, bolnăvicios de mic, suferind într-una de friguri, și de dureri de cap, stam zile-ntregi la fereastră, înfășurat într-un șal, și mă uitam cu dor la ceilalți copii cum alergau și se zbânțuiau pe afară, spulberând colbul de pe drum, sănătoși, vioi, îmbătați de libertate.(A. Vlahuță, Versuri și Proză, Ed. Eminescu, introducere de Virgiliu Ene, p.6).
Din cauza problemelor de sănătate, Vlahuță avea să susțină și să promoveze examenul de Bacalaureat abia la 21 de ani.
Atitudinea protestatară și combativă, dar și onestitatea aveau să îi aducă multe neplăceri în relația cu cei din jur și cu instituții ale statului. În primul rând, Vlahuță critica pedagogia abrutizantă a vremii, ceea ce l-a și făcut să urmeze calea profesoratului, în încercarea de a schimba ceva în sistemul bolnăvicios al vremii. Vlahuță nu era un susținator al monarhiei, care tocmai trecuse la frâiele României, și acest lucru îl exprimă foarte concis în poezia 1907, poezie care i-a adus pe atât de multe critici pe cât aprecieri.
Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multișor poveste
De când sunt regi, de când minciuna este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.
(1907, prima strofă)

Din acest punct de vedere, viziunea politică a lui Vlahuță, deși comuniștii de mai târziu au încercat să și-l însușească afirmând sus și tare că Vlahuță avea convingeri politice socialiste doar pentru că se pronunța împotriva monarhiei, așadar convingerile sale politice erau mai degrabă conservatoare, pe alocuri împărtășea convingerile lui Eminescu, cu care de altfel s-a cunoscut, și pentru care avea un respect deosebit, dovadă faptul că i-a scris acestuia chiar și o poezie, din care redau ultima strofă.
S-aprinzi în bolta vremii aștrii
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
(Lui Eminescu, ibidem, p.40)
Legat de activitatea literară a tinerilor poeți care pornesc pe acest drum, în care satisfacția este mereu interioară, și recunoașterea se găsește întotdeauna în posteritate, Vlahuță spunea:
Tinere scriitor, cată mai bine în jurul tău, umple-ți sufletul de emoțiunile timpului în care trăiești și arată-ne la lumina talentului tău, durerile și aspirațiile societății noastre de azi, oamenii pe care-i cunoști, viața de care palpităm (ibidem, p.9).

Din acest punct de vedere, putem spune că Vlahuță nu era un visător, cel puțin nu unul precum prietenul său Eminescu.
Poezia sa este una care își trage inspirația din cotidian și din frământările societății, în special ale păturilor de jos, de unde provenea și el. Acest lucru însă nu l-a împiedicat pe Vlahuță să scrie și poezie plină de expresivitate și naturalețe.
A revenit frumoasa primavară
Copacii parcă-s ninși de-atâta floare
Dorinți copilărești, renăscătoare,
Fac inimile noastre să tresară…
*
Iubire e în razele de soare,
Și farmec în a codrului fanfară,
Și visuri dulci în liniștea de sară
În cer și pe pământ e sărbătoare.
*
Ascult, privesc, respir cu lăcomie,
Căci toată frumusețea asta-mi pare
Ca niciodată n-are să mai fie!
Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare
Să simt, în marea lumii simfonie,
A gândurilor mele întrupare.
(Sonet, ibidem, p.92)
Vă recomand să citiți măcar câteva poezii de Alexandru Vlahuță, de care am fost impresionat, din același volum, A. Vlahuță, versuri și proza, Ed. Eminescu, București, 1981.
Volum despre care trebuie să menționez că a stat până de curând uitat pe un raft de bibliotecă, și peste care am dat mai mult sau mai puțin întâmplător. Răsfoindu-l, l-am regăsit pe Vlahuță, cel despre care știam ca toată lumea că a fost poet, și cam atât.
În volum, pe lângă proza și poezia lui Vlahuță, am regăsit și câteva însemnări de ale mele, însemnări mult spus, mai degrabă mâzgălituri cu creionul roșu de colorat, făcute acum mai bine de 20 de ani, pe vremea când nu știam nici să scriu, nici să citesc și nici că sunt muritor. Dar credeam că știu, ca toți copiii de altfel, să desenez, și mă visam pictor. Doamne, ce au trecut anii…
Articolul a fost publicat aici: O reîntâlnire cu Alexandru Vlahuță (2016)

David Escu
un om.