Marius Davidescu – Poezii | #FabricadePoezie
Naufragiul vieții
*
Un pian de prin ruine cântă-o tristă melodie,
Notele îmi intră-n creier și mă poartă-n reverie.
Nu mai știu unde mă aflu, disperat îmi caut gândul
Și mă pierd pe străzi mizere – plin de sânge e pământul!
.
Lumea toată se preschimbă în cortegii funerare,
S-a făcut beznă afară, soarele nu mai răsare.
Zilele-mi sunt numărate, mă ascund printre cadavre,
Numai eu mai sunt în viață, și poemele bolnave.
.
Unde este toată lumea, unde-au dispărut cu toții?
Mă răstesc la Dumnezeu, până se trezesc toți morții.
Și mă-nchid încet în mine, mă cuprinde nebunia,
Coborâți, îngeri din cer, ca să-mi vărs pe voi mânia!
.
Ca un vis de tinerețe, mi se stinge-ncet avântul,
Și m-apuc cu osteneală, să îmi sap singur mormântul.
Dar cine să mă jelească, o să-mi plâng singur tristețea,
Ca un vin de mănăstire, ce-și păstrează-n el noblețea.
Hrănește-te cu Eminescu, frânge-i trupul ca pe pâine
Nu-l lăsa să moară azi, nu-l lăsa să moară mâine.
In memoriam Nae Ionescu
(După un manuscris al lui Mircea Vulcănescu)
*
În camera Profesorului, doar clavirul, chiar în mijloc,
și flori întinse pretutindeni acoperindu-i trupul
ce sta-n odaia de culcare, în somnul lui adânc și veșnic.
În casa omului acesta aspru, și ne-mpăcat cu viața
plutea acum o atmosferă de liniște și de lumină,
parcă-i simțeam dulceața.
Pereții albi, florile risipite-n glastră,
clavirul din care nu-ncetase orice sunet,
și rândunele la fereastră.
Biblioteca lui, tabloul din perete – El Greco –
doar ele mai păstrau o atmosferă gravă
de clarobscur, a vieții lui de mai-nainte.
Lângă măsuța lui de lucru, pe-o etajeră,
bustul femeii pe care o iubise.
Iubirea! acest răsunet spiritual,
în tempo de allegro și final…
Deși toate erau al locul lor,
casa părea dezacordată,
și-n simplitatea-i austeră,
n-o mai văzusem niciodată.
Un stol de păsări ieșiră din clavir,
zburară pe fereastră,
lăsară-n urmă partituri,
și note, și arpegii.
În ușă, trandafirie și bălaie, în negru,
dreaptă ca o remușcare,
ori ca o statuie grecească,
cu cutele Minervei chiar pe frunte,
sta-nmărmurită, biruindu-și plânsul,
soția sa, cea revenită în sfârșit la căpătâiul lui
din lungi peregrinări și rătăciri.
Din cel ce îi fusese odată soț,
acum îi mai găsi doar trupul.
Aici, dincolo de pragurile vieții lui,
ea își reluă cuminte locul,
și îi dădu de veste.
În fond, ea nu fusese niciodată înlăturată,
căci Nae rămase legiuit bărbatul unei singure neveste.
Absența îi era familiară, prezența, însă, neobișnuită.
Și chiar și-așa, ea a rămas până-n ultima clipă
stăpâna gândurilor lui și singura iubită.
N-a fost nimic, moartea lui Nae (Il professore!) s-a petrecut normal,
chiar dacă ea veni mult prea devreme.
Am rămas noi în urma lui, foști ucenici, admiratori,
și voi, cei ce citiți în viitor povestea unui om ce-a fost,
nu geniu al filozofiei, sau un martir pentru vreun crez anume,
ci doar un simplu înțelept, deschizătorul de peceți
al vremurilor vechi și noi, neînțeles de lume.
Graciela
târziu în noapte-ți scrii poemul
lumină doar la felinar
ai zeci de demoni la hotar
tu cea care-ai născut totémul
parfum din floarea nebuniei
te-nvăluie fără să știi
amanta lunii vrei să fii
și muză veșnică melancoliei
pe unde mergi adie și zefirul
natura toată ți se-nchină
tu fără rege ești regină
căci nimeni nu a câștigat turnirul
de la zenit pân-la nadir
tu stăpânești o lume-ntreagă
ce poate doar că să te vadă
mai prețioasă decât un safir
închisă-n turnul de cleștar
visezi la zile însorite
și stelele îți sunt iubite
primeștele pe toate-n dar
David Escu
un om.