Viorel Ioniță: „Despre Urmuz este foarte greu să scrii…” | #AutoriiLunii

Despre Urmuz este foarte greu să scrii, și când spun asta mă refer nu la opera sa (de altfel de mică întindere), ci la viața sa, înconjurată de o discreție misterioasă, care o face necunoscută nu numai nouă, ci așa era și pentru contemporanii săi.

Puținele informații care au stat la dispoziția istoricilor literaturii române atestă că Urmuz (pe numele său adevărat Dumitru Dem Demetrescu-Buzău) s-a născut la 17 martie 1883, la Curtea de Argeș, fiu al doctorului Demetru Ionescu-Buzău. După o scurtă ședere la Paris (1888) și după școala primară și cea secundară urmate la Curtea de Argeș, pe viitorul Urmuz îl aflăm elev al Liceului Lazăr din București.

Urmuz (Sursa: adevarul.ro)

După bacalaureat urmează la insistențele tatălui său cursurile facultății de medicină, pe care le abandonează însă după un an, iar în 1904 își satisface stagiul militar la București, după care se înscrie la Drept, absolvind în 1907. Urmează apoi un traseu destul de agitat, pe la judecătoriile din Argeș, Dâmbovița sau Tulcea ca ajutor de judecător,  stabilindu-se în cele din urmă ca grefier la Înalta Curte de Casație, loc în care va rămâne până la sfârșitul vieții. Între timp a participat cu regimentul său la campania din Bulgaria în cel de-al doilea război balcanic, iar anii 1916-1918 îl găsesc în Moldova, luptând împotriva Puterilor Centrale.

     Despre Urmuz se mai știe și că era un muzician talentat, depășind limitele amatorismului, chiar lăsând în urma sa câteva compoziții valoroase. Dacă în plan personal, așadar, nu se știu prea multe lucruri, în plan profesional se stiu și mai puține, poate doar că a fost un funcționar conștiincios, modest și izolat, iar activitatea sa din tribunale probabil că i-a furnizat subiecte inspiraionale pentru opera sa, așa cum s-a întâmplat și cu Cargiale prin cârciumile sale.

     Moartea sa, ca și întreaga sa viață, a fost la fel de enigmatică, într-o noapte rece de noiembrie 1923 împușcându-se în spatele unui boschet de pe Șoseaua Kiseleff. N-a lăsat nici un bilet justificativ, mărind astfel și mai mult misterul, mister, de altfel, în ton cu ntreaga lui viață. Probabil –părere strict personală–, asemeni lui Martin Eden, a dorit să afle, sinucigându-se, marele secret: ce se află „dincolo”. Asemeni personajului lui Jack London, când a aflat a și uitat.
Culmea absurdului –absurd pe care chiar el l-a cultivat– cu doar un an înainte Arghezi îl debutase în ” Cugetul Românesc” cu scrierile „Pâlnia și Stamate” și „Ismail și Turnavitu”, tot Arghezi căpătuindu-l și cu pseudonimul Urmuz.
De altfel, ca o caracteristică a activității sale literare, Urmuz s-a făcut mai degrabă cunoscut în cafenelele literare ale vremii, operele sale fiind cunoscute mai degrabă pe cale orală, abia după dispariția sa bucurându-se de o oarecare recunoaștere, tot Arghezi, în ” Bilete de papagal” publicându-i în 1928 „Algazi & Grummer”, iar Ion Vinea îi publică în revista sa ” Unu” scrierile „Gayk”,  „Plecarea înnstrăinătate”, ” Cotadi și Dragomir”, „Fuchsiada” și „Cronicari”, iar în 1930 Sașa Pană îi publică integral opera, de altfel de foarte restrânse dimensiuni, numai 30-40 de pagini dactilogrefiate.
     Scrierile lui Urmuz au fost receptate diferit de contemporanii săi, scriitori precum Arghezi, Vinea, Eugen Ionescu, Ilarie Voronca etc. elogiindu-l, în timp ce criticii profesioniști au fost foarte rezervați. Astfel, în a sa ” Istoria literaturii române” Eugen Lovinescu îl ignoră total, George Călinescu îl consideră un autor mai degrabă de bufonerii, considerând că scrierile lui Urmuz nu depășesc limitele unor farse.
     Așa cum scria Matei Călinescu (în „Eseuri despre literatura modernă”), „Figurile grotești ale lui Urmuz sunt construite prin suprapuneri arbitrare de calități ale unor obiecte peste calități umane…”, toate scrierile sale având o profunzime extraordinară, ridicând probleme cum este cea a alienării sau a relațiilor umane, disecând mai apoi problema justiției, absurditatea războiului, toate îmbrăcând forma unui protest scriitoricesc împotriva literaturii convenționale și conformiste.
     Deși de mică întindere, opera lui Urmuz a înrâurit fără doar și poate scrierile lui Eugen Ionescu, având în același timp afinități cu Kafka, înscriindu-se pe linia a ce afirma un alt „revoltat”, Macedonski: „Logica poeziei este logica absurdului”.
     Aș vrea să închei menționând că, până și în zilele noastre se simte influența prozei urmuziene în scrierile unor romancieri contemporani nouă, cum ar fi Matei Florian, al cărui roman „Și Ham și Regretel” se înscrie pe traiectoria umorului absurd, dar întrerupt când și când la el de fulgurante intermezzo-uri de realism tragic.
Leonida Ivel
Website | + posts

Am apărut pe lume în 1952 (prea devreme?, prea târziu?), veșnic în așteptarea unor vremuri bune. De scris m-am apucat cu timiditate, neîncrezător în mine, așternerea sufletului pe hârtie fiind mai degrabă o necesitate personală, decât o nevoie de comunicare. Când alții m-au încurajat să perseverez, ca orice “geniu” care se respectă, mi-am ales un pseudonim, Leonida Ivel. Ce n-am reușit să-mi aleg a fost stilul, putând spune mai degrabă ca este... fără stil, singura notă comună a scrierilor mele fiind nonconformismul. Ca întreaga mea viață.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!