Viorel Ioniță – Clochemerle de Gabriel Chevallier | Cărți uitate în raft

     Căutând în bibliotecă — unde stau într-o voioasă devălmășie cărțile mele — am reușit să descopăr (redescopăr) o carte uitată de mult, „Clochemerle”, romanul lui Gabriel Chevallier. Cartea, mai deșteaptă decât mine, mi-a sărit în brațe pe neașteptate, în prealabil trăgându-mă de mânecă și atenționându-mă: „sunt și eu pe aici”. Avea dreptate, o pierdusem în gulagul uitării, cu ocazia asta reamintindu-mi de anii adolescenței și tinereții. Apărută în 1964 la Editura pentru Literatură Universală, în traducerea lui F. Brunea-Fox, cartea — încă un argument pentru ea — este ilustrată după originalele lui Dubout, care și ele reușesc să tușeze cu mare succes conținutul romanului.

     De „evenimentele” din Clochemerle, Gabriel Chevallier se folosește pentru a realiza o satiră virulentă la adresa societății franceze din vremea sa, adică din perioada interbelică, șfichiuind bigotismul și mizantropismul, prostia, dar și mediocritatea și demagogia politicienilor acelor timpuri, prin demersul său scriitoricesc aproape cerând scoaterea politicii în afara legii. Este vorba de politica practicată în „Republica cârdășiilor”, cum o caracterizau chiar contemporanii săi, care n-au ezitat s-o reboteze scurt: „târfa”.

Clochemerle, între progres și modernitate

     Clochemerle este un sătuc unde ipocrizia devine monedă de schimb, în numele unor așa-zise precepte morale, fiecare încercând să obțină câte ceva, de la bunuri materiale, poziție socială și până la iertarea păcatelor. Totul îmbracă forma politicului, până și nurii frumoasei Judith Toumignon. Acțiunea se învârte în jurul construirii unui urinar, idee a „progresistului” primar Barthelemy Piechut, ceea ce declanșează reacția ultragiată a pudibondei doamne Justine Putet și a habotnicelor sale acolite, una mai ridicolă decât alta.

Imagine din sitcomul „Clochemerle” – BBC2

Din acel moment, beșica udului devine în Clochemerle prilej de dispute cu caracter etic, dar și de ciocniri politice, oportune pentru unii, un banal urinar devenind un simbol al progresului și modernității –pentru unii–, sau, dimpotrivă, al dezmățului și decăderii morale –pentru alții–, absurdul situației scindând societatea clochemerliană în două tabere, a conservatorilor (urinofobi) și a reformiștilor (urinofili). Cele două tabere ajung să ducă lupte crâncene între ele, banala și ancestrala nevoie generând dispute cu iz de dejecții fiziologice.

„Curat-murdar” mesaj caragialian!

     Urinarul este inaugurat cu mare tam-tam, „beneficiind” de prezența unor somități cu origini clochemerliene, cum ar fi fostul ministrul Bourdillat sau deputatul Focart, iar discursul ultimului este de o mare savoare, „împănat” din plin cu idei dezlânate și demagogice, ceea ce te duce cu gândul la discursul lui Cațavencu din „O scrisoare pierdută”. De altfel, între Chevallier și Caragiale sunt multe similitudini, iar, în ciuda unor diferențe stilistice, pe amândoi îi unesc umorul de situație și cel de limbaj, ambii mânuind magistral aceste „ingrediente” scriitoricești.

     La finalul romanului se dezvăluie pe de-a-ntregul cinismul acelor vremuri (și, de ce nu, și al vremurilor noastre!), când fostul primar Piechut, ajuns între timp senator, îi spune bătrânului său acolit Tafardel: „– S-a isprăvit cu reformele, dragul meu Tafardel. S-a isprăvit în ceea ce ne privește. Am luptat la vremea noastră. Alții or să lupte după noi.” Nu mă pot abține să nu spun: „curat-murdar” mesaj caragialian.

     Prin romanul său, Gabriel Chevallier nu te îndeamnă să râzi, ci chiar te somează, pentru că, așa cum zicea într-una dintre maximele sale Chamfort, „cea mai irosită zi dintre toate zilele este cea în care n-ai râs”.

Leonida Ivel
Website | + posts

Am apărut pe lume în 1952 (prea devreme?, prea târziu?), veșnic în așteptarea unor vremuri bune. De scris m-am apucat cu timiditate, neîncrezător în mine, așternerea sufletului pe hârtie fiind mai degrabă o necesitate personală, decât o nevoie de comunicare. Când alții m-au încurajat să perseverez, ca orice “geniu” care se respectă, mi-am ales un pseudonim, Leonida Ivel. Ce n-am reușit să-mi aleg a fost stilul, putând spune mai degrabă ca este... fără stil, singura notă comună a scrierilor mele fiind nonconformismul. Ca întreaga mea viață.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!