Vremurile bune de altădat’
Leonida Ivel
Un gentâlmen şi-o gentâlmenă,
El cu baston şi ea cu trenă,
Ţanţoşi, prin urbe se plimbau,
Şi-n stânga, `n dreapta salutau,
Conştienţi de-a lor valoare,
De viţă fiind, şi nu oricare,
El, ot Bârzoieşti, vestit,
Chiar cu bazoane şi pantoful găurit,
Ea, cucoană cu ten veşted,
Şi rasaţi păduchi în creştet,
Atunci când trece timpul — mai ales când nu știi cum a trecut — nu este bine, că nu ți-l dă nimeni înapoi. Totuși, au fost ani plini, pe care eu i-am perceput cu o bucurie vampirică, hrănindu-mă cu spirit tânăr, dărnicit și proaspăt, indiferent unde ne-am întâlnit, în lumina insuficientă de la „Fabrica” sau prin parcuri, recitând gâzelor.
Despre Urmuz este foarte greu să scrii, și când spun asta mă refer nu la opera sa (de altfel de mică întindere), ci la viața sa, înconjurată de o discreție misterioasă, care o face necunoscută nu numai nouă, ci așa era și pentru contemporanii săi.
Puținele informații care au stat la dispoziția istoricilor literaturii române atestă că Urmuz (pe numele său adevărat Dumitru Dem Demetrescu-Buzău) s-a născut la 17 martie 1883, la Curtea de Argeș, fiu al doctorului Demetru Ionescu-Buzău. După o scurtă ședere la Paris (1888) și după școala primară și cea secundară urmate la Curtea de Argeș, pe viitorul Urmuz îl aflăm elev al Liceului Lazăr din București.
Prin romanul său, Gabriel Chevallier nu te îndeamnă să râzi, ci chiar te somează, pentru că, așa cum zicea într-una dintre maximele sale Chamfort, „cea mai irosită zi dintre toate zilele este cea în care n-ai râs”.
Domnu hamal, vă rog, povara luați-mi,
Căci bacșiș vă dau și eu.
Pantofi să meargă singuri dați-mi,
Luați-mi anii din bagajul greu.
