Bogdan Dărădan – Poezii (2) | #FabricadePoezie

Viața e ca un joc alambicat de emoții, trăiri,
de parcă însăși amprenta Universului se conturează în noi, intrinsec.
Avem galaxii de îndoieli, planete de solitudine,
asteroizi de gânduri, găuri negre melancolice,
atomi de orice din nimic,
eter prin vene și deasupra a tot
este TIMPUL.
Pășesc spre Timp, în timp,
au trecut clipe, ore, zile și încă sunt fascinat de prima literă,
prima literă a TIMPULUI…
Time în engleză…
Am ajuns într-un punct în care nu mai caut,
nu mai vreau experiențe frugale,
Nu știu cum va arăta TIMPUL mâine,
într-un viitor intrinsec sau extrinsec,
dar atunci când am prima literă din timp în brațe,
pe buze, în minte, în ochi,
secundele se topesc, orele se lichefiază și rămâne doar un amalgam atemporal…
TIMP în Timp… Atât!

Către Eter: TU înțelegi?

Tu înțelegi că ceea ce primesc, se caută, văd
Nu e totul și n-are sens?
Tu înțelegi că nu-mi pot potoli setea intrinsecă cu procente iluzorii de fericire?
Crezi tu că dacă mestec nisip,
cel mai fin nisip,
nisip călcat de oameni importanți,
sau nisip rătăcit prin mii de paturi,
sau nisip Social media cu sute de comment-uri,
sau nisip cu pepite de aur și pulbere de diamant,
nu o să-mi mai fie sete?
Sau oare cât nisip sec trebuie să arunc în mine
ca să simt o picătură sinceră, caldă de apă?
Înțelegi că literele pe care le mestec și le amestec sunt din alt aluat imuabil?
eu vreau sa îmi potolesc setea zâmbind larg,
să sărut fiecare moleculă de Oxigen și Hidrogen,
să respir lichidul incolor și inodor,
să strâng în brațe spuma și aburul lăsat în umbră,
să mă joc până topesc gheața dintre necuvinte,
să las izvorul să erupă dintre stânci,
să strig, să plâng cu lacrimi de apă, să dansez în apă, să cânt în ploaie,
să NU îmi mai fie sete…
Tu, ETER, înțelegi?