Bogdan Dărădan: „La mine, cred că viaţa a fost un joc de biliard şi snooker, în acelaşi timp!”
Didascalie lirică
Vreau să îmi găsesc alter-ego-ul,
dar e atât de rătăcit că nici el nu mai știe cine e
și nici eu.
Respiră ușor, suflet al meu…
Tili, băiatul ăsta o să facă cât tot neamul Pâtea, neamul tău, și Dărădan, neamul lui de bărbat, la un loc! – Acestea erau cuvintele străbunicului meu din partea mamei, bunicul ei, pe când aveam doar 6 luni.
Amintirea asta mi-a dat un drive conștient și inconștient, iar azi am ajuns să înțeleg. Cum spunea Mark Twain, în viață sunt importante două zile – ,,Cea în care te naști și cea în care înțelegi de ce”.
Eu am început să construiesc cu atomii și moleculele universale, de pe celulele mitocondriale, de pe straturile de cheratină microscopică ale acarienilor care se ascund în patul în care am dormit, din camera zugrăvită, cu bibliotecă, sobă pe lemne, dintr-un apartament cu patru camere, dintr-un bloc cu 4 etaje construit de Ceașcă, dintr-un oraș de deal, Câmpulung-Muscel, dintr-un județ regățean, județul Argeș, dintr-o regiune bogat de frumoasă, Muntenia, dintr-o țară plină de carențe la nivel psihotic, România, dintr-o lume care se dizolvă în sine, dintr-o Galaxie lăptoasă, dintr-un Univers în continuă expansiune care, paradoxal sau nu, este format din ,,same stuff,, ca moleculele și atomii universali ca și momentul meu intrinsec de creație.
Prin urmare, dacă catharsis-ul meu este generat de vibrația unor atomi și molecule care se regăsesc și în spațiu, mi se pare firesc să încep drumul din mine, din adâncul ființei mele abstracte și carnale decât din conștientul imediat, care și așa e relativ.
De ce e relativ!?
Pentru că percepțiile noastre despre realitate, despre ceea ce vedem, simțim, gustăm, atingem, descoperim, sunt doar semnale electrice și senzoriale către creierul nostru. Prin urmare, realitatea noastră este construită de creier.
Nu întâmplător suntem fascinați și păcăliți de filmele 3D, nu întâmplător suntem devorați de pasiuni pentru gaming, nu întâmplător suntem nebuni după ciocolată și alte substanțe psihotrope, pentru că ne place să ne drogăm creierul cu sex, dulciuri, imagini, cafea, băutură și lista poate continua personalizat pentru fiecare. Asta pentru că, dacă noi nu am avea creierul normal, nici percepțiile noastre nu ar fi normale.
Ce înseamnă normalitatea!?
E atât de relativ acest concept, pot doar să spun că orbii fac dragoste cel mai intens pentru că simțul tactil e fascinant de uzitat în momentele erotice, că animalele disting o realitate diferită de a noastră, deși contextualizăm „the same spot” și că pictorii pictează atât de diferit pentru că au creierele atât de diferite, pentru că impulsurile sexuale hetero sau mono sunt dictate de creier, pentru că vocile unor schizofrenici apar în creier, pentru că sociopații au lumea în creierul lor.
Totul e în creier, chiar și următoarea poveste al cărei preambul l-am lungit chinuitor de mult pentru unii. Totul e chimie, e atracție de atomi, de molecule, dar eu cred că viaţa e ca un joc de biliard sau snooker pentru cei mai norocoşi dintre noi cărora viaţa le dă şi a doua sau a noua şansă.
La mine, cred că viaţa a fost un joc de biliard şi snooker, în acelaşi timp.
Să explic. În viaţă, de multe ori trăim clipe contextualizate în scene precum apartament, la bucătărie cu familia, sala de curs, examen, trotuar, staţia de autobuz, ringul de dans.
În aceste tablouri apar oameni, persoane pe care le ştim by default, gen: fraţi, părinţi, bunici, rude, dar apar şi new entry precum prieteni, iubiţi, iubite, şefi, colegi.
Toţi suntem precum bilele pe o masă uriaşă de biliard sau snooker şi totul ţine de cum reacţionăm, de cum ne mişcăm pe această tablă. În rândurile ce vor veni tocmai despre aceste „ciocniri” voi vorbi. Despre cât de adânci sunt, cât de spontane, cum interacţionează ele şi cum schimbă schema bilelor pe tabla de joc.
Nu întâmplător am citit odată pe un wall de Facebook asta:
,,În viață, contează doar 10% ceea ce ți se întâmplă. Restul de 90% este legat de modul în care reactionezi la ceea ce ți se întâmplă”.
De exemplu, cunoşti o fată, trăieşti cu ea o poveste de iubire, prima ciocnire. Dacă despărţirea de ea vine după un an, se produce o deviere, iar ea se va ciocni de altă „bilă”. Dacă ea se desparte de tine după o săptămână, tu te ciocneşti de altă ,,bilă”. Totul e relativ în jurul nostru. Totul e haotic în relațiile noastre. Modul în care decidem acum influențează mișcarea noastră și a celorlalte bile de aici până când vom dispărea în ,,găurile negre„ ale Karmei.
M-am gandit la asta pentru că știți și voi că, la snooker, o ciocnire dintre o bilă colorată și bila de joc se reia după o serie de reguli. Mai exact, și în viață te poți ciocni acum de o persoană, iar după ani să te ciocnesti din nou de ea, ca un fel de o nouă șansă sau nu.
Eu sunt eu.
Am făcut ochi şi am apărut pe lume undeva prin decembrie sau cum spunea Bacovia – Te uită cum ninge decembre. Poate de asta am fost și sunt un romantic incurabil. Sau poate pentru că mama mea, scumpa mea mamă a fost sensibilă și romantică.
Poate pentru că și tatăl meu a fost sensibil și romantic. Și de bunica nu mai zic care a avut o fată și trei băieți. Și mama mea a avut un băiat, pe mine, și două fete. Sunt, sau cel puțin eram atunci când am început să conștientizez că sunt, romantic, sensibil, emotiv
Sau cel puțin eram.
Toti copiii cand sunt mici sunt frumosi pentru ca sunt puri, sunt ca niste ingerasi. Nu imi aduc aminte fireste momentul nasterii mele, dar mama mea mi-a povestit ceva pe cand aveam doi ani. M-a dus la strabunicul meu, undeva in comuna Rucar, strabunic din partea bunicului meu, pentru ca bunica s-a nascut in Ramnicu Valcea intr-o familie cu multi frati si acesta i-a spus:
Tili (De la Otilia), băiatul ăsta o să facă cât tot neamul Pâtea şi Dărădan…
Şi aceste gânduri am încercat să le duc la lumină în fiecare moment al vieţii mele. Am ajuns să fac Jurnalism, să scriu poezii, să joc teatru, să apar în reclame, să fiu actor figurant în filmele lui Sergiu Nicolaescu, să fiu invitat la emisiuni, să fiu iubit din tot sufletul, detestat, urât, invidiat, abandonat, ca în viaţă.
În viaţa asta am plâns la filme, la cărţi, am plâns iubind, am râs iubind, am râs, am invidiat, am vorbit, am ocărât, am fost OM, cu defecte şi calităţi, cu clipe şi ore, şi ani. Imi aduc amintea aievea prima mea zi la grădiniță și vă invit ca în Pensivul lui Harry Potter în amintirea mea. Doar ca spectatori #atat
Prima zi de grădiniţă. Am emoţii. Şi eu şi surioara mea vom face contact cu Lumea Nouă aşa cum şi Columb a descoperit America la sfârşitul secolului XIV. Dar mă opresc din gândit, apare doamna educatoare.
– Buna ziua, copii. Eu sunt doamna educatoare Marilena. De astăzi, de la grupa mică până când veți fi mari la grupa mare, voi fi a doua voastră mămică.
Știu că a mai zis ceva, dar nu o mai auzeam. Nu o doream ca mămică. O doream pe mămica mea. Cred că şi surioara mea Georgiana era la fel de speriată.
-Pentru astăzi vreau să văd ce ştiţi să desenaţi. Ce vă aduceţi aminte despre casa voastră.
Aveam patru ani când m-a dat mami la grădiniţă. Ştiam să scriu cu litere de tipar şi desenam de zori acasă. În plus, mic fiind, mama când pleca la muncă şi până ajungea şi tati din schimb mă lăsa lângă un maldăr de cărţi şi reviste, iar eu, ca să fiu cuminte şi liniştit, le rupeam.
Dacă mă gândesc acum, cred că făceam asta pentru că ştiam undeva că în subconştientul meu, acolo unde lichidul din mine avea o memorie structurată precum apa, că voi lucra în presa scrisă, că voi fi jurnalist şi rupeam toate acele ziare şi reviste comuniste pentru că ştiam că eu voi schimba ceva în presă. Ideea e că pe atunci cântam la magnetofon când mă aşeza tatăl meu şi mă uitam la televizor. Poate de asta am desenat ce am desenat și i-am șocat pe toți.
-Bravo, Bogdan. Vrei să le explici colegilor tăi ce ai desenat? Am desenat un reporter când ia un interviu lui Ceausescu.
Atunci, educatoarea a rămas mască.
Într-adevăr, eu desenasem un om chel care ţinea un microfon şi lucra la TVR pentru că am scris cu litere de tipar TVR pe poză ca și când era scenă de la televizor. Și în fața microfonului desenam un om cu căciulă neagră de astrahan și palton negru cum mi-l imaginam eu pe Ceauseșcu. Paradoxal sau nu, la doi ani după acel desen vine Revoluția și Ceaușescu este prins cu palton negru și căciula de astrahan neagră. Dar despre asta în altă poveste.
Îmi pare rău că nu am păstrat acel desen. Ştiu că educatoarea mea l-a arătat unei persoane de la primăria din Clung Muscel. Dar nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. Poate de atunci undeva era scris că voi lucra în televiziune. Mai mult, până la şase ani, când mă duceam la bunici, îl imitam pe Ceauşescu, iar surioara mea aplauda şi făcea pe Elena Ceauşescu. Dar detaiile în altă poveste…
Subconștient inert
Visez să visez,
Dar nu apuc decât să mă trezesc când visez că visez…
Nu pot dormi, dar nici nu pot trăi…
Pentru că de multe ori visez fără să știu că visez…
Mă trezesc lângă mine și nu mă recunosc
Mă miros, mă văd, mă aud dar nu mă înțeleg
Ca și când m-aș privi într-o oglindă fără oglindă
Că și când mi-aș privi eu-l într-un ochi de baltă
Secat de apă și plin de eter…
Că și când îmi urmăresc reflecția pierdută
Fără să fie reflectată de nimic…
Sunt clipe când nu știu ce și cine mai sunt,
Cine și ce mai vreau,
De ce și unde mai sunt…
Anii, clipele, zilele, orele, minutele, secundele se scurg
atât de relativ încât nu mai știu dacă un minut nu cumva e o zi
Iar o ora devine subit o luna, o săptămâna sau un an…
Mă caut de o veșnicie pe mine,
Deși veșnicia nu durează decât de 3-5-7 ani…
Sunt eu și nu sunt eu
Îmi vorbesc mie și mă confesez mie…#atat
Bogdan Dărădan
Blogger de 11 ani la http://www.presainblugi.com/
Owner al agentiei H2RO Genuine Communication agency de 3 ani - https://h2roagency.ro
Scriu de când am învățat să scriu, îmi place karaoke, îmi plac vinurile roșii cupajate și călătoriile care au un dram de nebunie și adrenalină.