Bogdan Dărădan – Poezii | #FabricadePoezie
Non-sens Metafizic
E suficient să te oprești o clipă,
să lași respirația să doarmă în eter,
să lași inima să se învelească cu tăcere,
și să înțelegi.
Când mintea se oprește și neuronii încremenesc,
când pielea tace și necuvintele vorbesc,
atunci înțelegi.
E absurdă existența în sine, pentru sine, de sine.
Molecula îți strigă asta strivită sub lamela unui microscop,
„Doar tu, nu poate să fie un scop”…
O moleculă – un nucleu cu electron,
O radiografie minimalistă a Universului.
Fără electron, nucleul nu s-ar mai numi nucleu,
ar fi absurd și gol de sens.
Fără nucleu, electronul s-ar risipi în neant,
ar gravita în gol, spre Nimic.
E greu să încep acum să mă ridic, să zic, să prezic,
Dar singurul sens al singurătății este… un NON-SENS METAFIZIC.
Albastru spart – In Memoriam Nichita Stănescu
Tu știi Nichita că ai plecat spre vis,
Mai devreme cu zece zile să mă nasc eu?
Eu am căutat lumina cu mânuțele mele de pisoi speriat,
iar tu deja împărțeai versuri cu Sf. Petru.
N-am apucat să te cunosc,
Că pe unde umblai tu,
eu eram total nenăscut și neplanificat.
Și ochii tăi de un albastru spart,
în mii de versuri și emoții,
în mii de colțuri sfărâmate de cercuri,
pătrate, cuburi și hexagoane,
m-au urmărit ulterior
adiacent și nepăsător,
furtiv și inerent,
parcă mă căutai să-mi spui ceva.
Nu te-am cunoscut Nichita,
dar când ți-am văzut târziu ochii precum albastru spart,
tu ascuns printre emoții, umbre, printre
priviri și penumbre,
și am auzit șoapta din glasul tău molcom, ancestral de romantic,
Parcă s-a săpat în mine până în ADN o memorie evergreen.
Ești prin Ceruri la poezii și versuri de 36 de ani,
Eu pe aici pe Pământ sunt reflecția ta într-o oglindă imuabilă,
O imagine un pic întârziată, cam zece zile,
Dar când închid ochii simt cum te răsfrângi,
Simt cum râzi, cum plângi…
Pe curând Nichita,
Și într-o zi, când o să ajung pe la tine,
Să-mi păstrezi un loc lângă poezia ta,
Dacă nu merit un vers, măcar un punct…de suspensie.
Pe urma ta…
Vorbesc despre tine, da, despre tine,
Am lângă mine un pahar de vin, aparent roșu, dar il simt sânge chicotind devreme,
Eu spun Nichita, dar știu cine se ascunde
dupa colțul de suflet sfărâmat.
Miros a lămâie și a supă,
Miros a mine și a oameni,
Dar tot urma ta o port în mine…
Cred ca e cel mai intens tatuaj
Al existenței mele.
Îl am în fiecare celulă, în fiecare neuron
Și tac, dar n-ai idee cât pot să vorbesc în mine
Și totul e… așa cum știam într-un loc
în care am fost aman2.
Îți caut umbra și calc timid printre necuvinte.
Și… aștept. Mai e puțin, sau infinit de mult, dar aștept…
Bogdan Dărădan
Blogger de 11 ani la http://www.presainblugi.com/
Owner al agentiei H2RO Genuine Communication agency de 3 ani - https://h2roagency.ro
Scriu de când am învățat să scriu, îmi place karaoke, îmi plac vinurile roșii cupajate și călătoriile care au un dram de nebunie și adrenalină.