Ești artă
Zise el cu privirea încrustată-n cosmos
Stele căzătoare își făcură apariția, iar privirile noastre se intersectară
Puteam să-i văd scântei compuse din vată de zahăr din ochii angelici.
Plouă. Plouă cu stele din sclipici și aur galben
Acesta era omagiul adus marilor zei
Strigătul pescăruşilor în urma noastră şi fugile sânilor tăi cântate la patru mâini… de iubire ce splendidă zi când ne-am ţinut de mână pe faleză…
Îmi vin în minte gândurile ciorchine,
Tot încercând să scoată rime noi din mine,
Dar ritmul zilei minte mai mereu
În minele abisului dinlăuntrul meu.
Soarele îmbracă grădinile-n verde
și scoate la iveală pistruii
copilăriei nevindecate.
Nopțile-și poartă sprâncenele lunatice
ca niște felinare stinse ce fac
o tură nocturnă într-o felie de unt
din Calea Lactee.
Prin romanul său, Gabriel Chevallier nu te îndeamnă să râzi, ci chiar te somează, pentru că, așa cum zicea într-una dintre maximele sale Chamfort, „cea mai irosită zi dintre toate zilele este cea în care n-ai râs”.
Am disecat viaţa,
Acest magic dar,
Această mitică trecere,
Această sublimă poartă
Către iubire,
Celest,
Divin,
Am împărţit-o
În inutili ani, luni, zile
Şi aşa mai departe.
La Radio Guerilla, pe 18 iunie 2020, Dobro, Gilda și Matei au vorbit despre poezie și… Fabrica de Poezie. La Guerilla de Dimineață.
pe asfalt cifrat
prin oglinzi urbane
trag cu ochiul în amintiri
pe sofa
îmi trec înaintea mea
cadre filmate din maşini
din viteză imi stropesc silueta bătrână a umbrei mele
a ceea ce a mai rămas din ea
am nopți în care nu dorm gândindu-mă la moarte. stau îmbrăcat în zeghe în patul meu înconjurat de zăbrele imaginare și îmi aud propriul recviem. stau acolo chircit, în aceeași poziție în care am stat în burta mamei mele înainte de a fi născut în chinuri, și număr fiecare secundă de coșmar din această noapte valpurgică.
Poveste terapeutică Prăjituri cu ciocolată Acum ceva timp în urmă, o fetiță cu mâini mici și pricepute și un cuptor mare și arzător reușeau…