Timeea Ivan – Poema nunții cosmogonice | #FabricadePoezie

Poema nunții cosmogonice

Soarele, astrul cel falnic,
Cu razele-i sute de mii-coroană,
Cu păr bălai de aur tainic,
Domnește, fără baroană.

Strălucirea-i ne-ngrădită,
Mantea-i lungă și frumoasă,
Sufletu-i care-i palpită,
Îl fac o stea chiparoasă.

În locu-i strajnic, maiestuos,
Regele Soare domnește.
Cu glas dulce, mlădios,
Orice trecător oprește.

Veșnicia-i e o strajă,
Decretu-i e lege sfântă,
Iar a lui sublimă mreajă
Orice trecător încântă.

Zilele-s toate ca una,
În a Cosmosului lume.
Munca lor merge întruna:
Sus acolo… toate-s bune!

Într-o zi, pe neașteptate,
O veste veni către astru;
Saturn, al său confrate,
Dorește-a crea un dezastru:

A-nceput a se zvoni,
Prin întreg regatu-ntins,
Cum că Jupiter a-nceput a iubi,
Pe Uranus, cu glas stins.

Zvonul spune, așadar,
Că mândrul fiu al regelui,
Iubește cu foc amar,
O zeiță-a cerului.

Frumoasă și maiestuoasă,
Cu inele mii,colore,
Zvăpăiată și voioasă,
Cu mii de unde sonore.

Mai delicată decât marea,
Cu parfumu-i simțitor,
Mai măiastră decât zarea,
Cu mirosu-i-mbietor.

Mai mândră ca o crăiasă,
Frumoasă- nemărginit!
A universului mireasă,
Are-un viitor tocmit.

Tatăl ei, Saturn cel falnic,
Din iubire pentru dânsa,
La cale-a pus un plan tainic,
Care arde-un foc într-însa.

Marele sfetnic regal,
Al lui Uranus părinte,
Dorește-a face-un înțeles conjugal
Cu marele rege Soare, sfinte!

El plănuiește-a căsători
Pe fiica-i atât de frumoasă,
Cu Jupiter cel din vecii,
S-o facă a universului mireasă.

Fata, în mândria-i fără gând,
Bucuroasă-și dă acceptul.
Totul pare aranjat, când,
Jupiter îi schimbă conceptul.

Mare și brav din fire,
Cu-n cuget armonios,
Acesta află de știre,
Și-ncepe-a deveni furios.

Prințul de gheață,
În furia-i oarbă,
Vrea ca să piară din viață
Măreața zeiță- o singură gură să soarbă.

Licoarea fu pregătită,
Amestecuri alese- otravă,
Dar răutatea-i meșterită
Îi păru meschină, bolnavă.

Când în fața-i frumoasă se ivi,
Cu tremur și întristare,
Jupiter așa-i vorbi,
Cu glas sobru și tare:

„De ce asta-ți e dorința,
Dulce prințesă, sublimo?!
Să-ți legi pe veci ființa
Durerii vecinice, meschino!

Viața-ți preț, oare, nu are?
Dară lasă viața ta! Gândește și la a mea!
Oare, pe tine nu te doare
Viața să ne-o faci atât de grea?

Eu, de iubit- îmi ești necunoscută.
Tu, de iubit- îți sunt un străin.
Privește a noastră soartă bătută,
Nu ne face-un viitor mai meschin!”

Atunci, prințesa cu glas stins,
Cu ochii-n lacrămi clocotinde,
Un foc în suflet i s-a-ncins,
Iar suflarea i se-aprinde:

„Adevărat tu grăiești, prinț al gheții,
Dar putere-aici nu am
Și de-aș vrea a-i da frumos vieții,
Putință n-am niciun dram!”

„Am un plan și nu-i de prisos,
De-ascultare tu-mi vei da.
Toate-au să iese frumos,
Iar noi soarta ne-om schimba.

Fii cu băgare de seamă,
Vorba-mi cu sfințenie-ascultă,
Să n-ai niciun dram de teamă
Și de-acum, ai să fii mută!

Lasă-ți tatăl spre a crede,
Ce o vrea al lui suflet,
Lasă-l cuminte, și vede,
Ce-o dori al lui cuget.

Tu credincioasă-o să-mi fii,
Vorba-mi vei urma,
Unde ți-oi cere-o să vii,
Unde ți-oi spune oi sta!

Eu iubesc suflet curat,
Chip angelic, ‘mbietor.
Doresc a-i da al meu palat.
Când o zăresc, vai! Mor!

Albastră precum marea,
Gingașă ca o floare,
Curată precum e zarea,
Îmbătătoare ca-o licoare!

Neptun, a mea stăpână,
Ce-n visu-mi apare mereu,
Îmi dă-n reveria-mi a sa mână,
Mă strigă-arzător, ca pe-un zeu!

Mâini, pe astă vreme,
La mândrul Luceafăr să vii.
Să n-ai motiv a te teme,
Bravă ca-un luptător să fii!

Ne-oi da stele călăuze,
Mii de ani spre a străbate,
Oi săruta-o pe buze
Și om face mii de fapte!

Dacă cineva întreabă:
„Unde-s cei doi luminați,oare?”
Tu le spune c-avem treabă,
Spre-a fugi de mândrul Soare.

Iară tu, dragă zeiță,
Să fii ferice toată viața-ți,
Cu păru-ți lin- o cosiță,
Să porți un zâmbet pe fața-ți!”

La auzul ăstor spuse,
Uranus cea frumoasă, cu păru-i bălai,
Repede, se și duse,
Spre-a-și face-un mai bun trai.

Regele Soare, cu măreața-i fire,
La Saturn merse degrabă,
Spre-a vorbi tusdoi de știre,
Dar începură la sfadă:

„Tu, Saturn, sfetnic curat,
De ce nu vorbești cu mine
Și dai veste în palat,
De cununia ce vine?

Prieten îmi ești tu, firește!
Iar eu ție-ți sunt confrate!
Nu te arunca orbește
La așa de samă fapte!”

„Stai-ncet, nu te pripi,
Tu al meu bun prieten, rege!
Atunci când vestea sosi,
Eu la tine-aveam a veni, ‘nțelege!

Propunerea-mi cred că-ți surâde,
Iar răpunsu-ți cred că-l știu.
Sfaturile-mi sunt chiar blânde,
Pentru-a mea zeiță și-al tău fiu.

Eu propun, ca mâini în zori,
Să-ncepem a prepara,
Cu mari și tainici fiori
Măiestrul vis- nunta!”

Regele, pripit în sinea-i,
Acceptă propunera:
Sfântă era vorba-i,
Iar de-atuni începu pregătirea.

Jupiter, aflând acestea,
Imediat se și gândi;
Lui Uranus-i dădu vestea
Și la dânsa el fugi.

Un nou plan fu pus la cale,
Cu tact și grijă sporită.
Astfel, în mâinile sale,
Sta viața celor doi-ndrăgostiți, ce la delir era sortită.

Așadar, în zori de zi,
Ei aveau să se-ntâlnească,
Cu scopul de a fugi,
Fericirea s-o găsească.

Uranus, ascultătoare din fire,
Cale lungă merse, spre a găsi,
Stele călăuze, spre a le da de știre,
Despre nevoia lor; ea nu zăbovi.

„Stele bune, lucitoare,
Rogu-vă-a mă ajuta,
Voi dragi, călătoare,
Drumul lor a-l lumina.

Fiul regelui cel mare,
Jupiter cel maiestuos,
Cu umila slujitoare,
S-au îndrăgostit frumos.

Au nevoie multă, mare,
De-o călăuzire bună,
Spre-a fugi de sfântul Soare,
Spre-a ajunge la sfânta Lună.

A se cununa voiesc
La preasfânta albă-uriașă.
Sufletul și-l dăruiesc,
Iubirea și-o pun în fașă.”

Stelele, astre mărețe,
Așteptară, cugetară,
Apoi, cu mare blândețe,
Ele toate acceptară.

Astfel că, a doua zi,
Înainte chiar ca zorii,
Stele lucitoare, mii,
Așteaptă, trecându-le fiorii.

Jupiter și-a sa mireasă,
Neptun, frumoasă ca gândul,
Sosiră în ceata deasă
Și porniră-a zbura ca vântul.

Uranus, fidela martoră,
Privind cum se îndepărtează,
Noroc mult le ură;
Ei precum păsările migrează.

Fiica-naltului Saturn
Se întoarse la palat
Și privi ca dintr-un turn
Pregătirile ce fac.

Mândrul Soare și-al său frate
Asupra sa se năpustiră,
Îi spuseră-a lor soarte,
Până ea îi și opriră:

„Cugetul peritu-va,
Zeilor fără de milă, tirani!
Sufletul fugitu-va
Din armura de titani?

Dragostea e pură, umilă,
Plină de frumos, candoare.
Oare, nu vă este silă,
Să răspândiți-atâta teroare?!”

„Dar ce-ndrugi tu,oare,
Zeiță gingașă și scumpă?
Spune-ne tu, întruchipată floare,
Ce-are pe dinăuntru să te rumpă?!”

„Voi, sfânt sfetnic și mare rege,
‘Pic de cuget nu aveți,
Spre a cerceta, a merge
Dragostea să o vedeți!

Iar de vreți, le-oi spune tare
Toate câte-ați săvârșit!
Căci păcatul vă e mare
Și asupra-ne v-ați năpustit!

Între mine și-al tău fiu,
O punte grea, de netrecut zace.
Eu lucrurile aceste, le știu,
Dară nu mai am ce face!

Iubirea nu e între noi,
E unde vrea cugetu-i.
Vina toată cade pe voi,
Iară voi i-ați sfărâmat sufletu-i.

Află, preamărite sfetnic,
Fapta ce s-a întâmplat:
Din cauza ta, un netrebnic,
Iubirea-adevărată nu s-a-alfat.

Jupiter, călău al dragostei,
Cu Neptun s-a luat,
Pentru a scăpa de subjugarea pacostei,
Ei împreună au plecat.

Au fugit să se cunune,
S-arate-ntregului univers,
Să fie regi-n a lor lume,
Ci nu-n acest spațiu șters.”

„Dar ce îndrugi,oare, copilă?!
Vai, dar nenorocirea ne e soartă!
Viața-acum ne e labilă,
Iar liniștea-i pe veci moartă!”

„O, dar nu, scumpule tată!
Asta doară tu o crezi.
Conștiința-ți nu e-ncărcată?
Oare, anarhia tu n-o vezi?

Iubirea celor doi e mare,
E-una pură, mândră, titanică!
Depășește toate-existentele hotare,
Iară până-acum, fost-a tainică!

Dară lasă-i-a se iubi!
Privește-n juru-ți! Te gândește!
Tu pe mine, voit-ai a mă sfătui,
Să iubesc-n viață-orbește.

Iară tu ce faci acuma?
Ce-ai grăit nu-ți amintești?!
Planu-ți nu merge ca struna,
Bine tu nu mai grăiești.

Ajutatu-i-am pe dânșii
Dragostea a-și împlini!
Iubirea ce zace-ntrânșii,
Merită a dăinui!

Și acum, scumpule tată,
A-nțelege, cred că poți,
A ta necugetată faptă;
Acum corect poți să socoți.”

„Adevăr grăiești, copilo!
Greșeala-mi monstruoasă este!
Acuma tu apropie-te, vino,
Spre-a-ți da-un lucru de veste.

Ce-am făcut, eu pot desface.
Mândrul Soare mi-e alături.
În mine-o bunătate mare zace,
Iară tu n-ai să înduri.

Fugi de cheamă pe-astrul mare,
Pe Luceafărul din ceruri,
Iar alăturea cu mândrul Soare,
Lucru bun vom făuri.”

Uranus, zveltă din fire,
Călătorie lungă făcu,
Toată doar dintr-o clipire;
Pe Luceafăr îl văzu.

Ea începe-ai povesti,
A plânge, a suspina.
Astrul mare-o liniști
Și pe gură-o săruta.

Amândoi veniră grabnic,
Vestea nouă spre-a-o da:
Cum că Luceafărul falnic
De mireasă-o va lua.

Cum ajunseră, ferice,
Uranus și-al său Luceafăr,
Vestea celor doi le-o zice,
Iară ei-o primiră teafăr.

Marele, bătrânul sfetnic,
Pe Luceafăr îl rugă,
Cu conștiința că e vrednic,
Spre–aceia-ndrăgostiți să fugă.

Să-i aducă înapoie,
Să-și prezinte scuzele,
Spre a se lua în voie,
Să-și unească buzele.

Astfel, cei doi aștri mari,
Falnicul Luceafăr și Soarele din zare,
De spațiu și timp avari,
Porniră pe-nemărginite hotare.

Calea fu lungă, anevoioasă,
Infinită și greu de parcurs,
Dară nu putea fi-ntoarsă,
Astfel, cei doi-i dădură curs.

Mii de ani fură o clipă,
Iar mirarea nu fu mare,
Când-n a lor drum, ca-o ruptă aripă,
Îi găsiră pe-ndrăgostiți, pierduți-n zare.

La ei poposiră și-astfel le grăi:
„O, întoarceți-vă la-al vostru palat!
În tihnă mare veți trăi,
Cu sufletu-n pace, ne-ngândurat!

Tu, gingașă Neptun,
Zeiță vei deveni!
Harnică precum un lăstun,
Viața rea-ți va pieri!

Iară tu, fiul meu drag,
Întoarce-te iară la mine!
Scuzele-n suflet îmi rag,
A le potoli, ține de tine!

Dară tu, iartă-a mea greșeală!
Cugetul m-a părăsit,
A mă ponegri, să nu-ți fie sfială,
‘Că pe toate le merit!”

„Dragă tată, eu pe tine,
A te ponegri, nu pot!
De greșeala-ți cont, n-oi ține
Și-ți dau iertare pentru tot!

Dară înțelege, tată,
Că iubirea dintre noi,
Este cât marea de lată,
Este… de un altu soi.

De tu înapoi ne vrei,
Să accepți va trebui:
Vom sta alăturea voastră, mari zei,
Și regatu-ntreg vom ului!”

Astfel zicând, cu mare putere,
Cu speranță necontenită-n suflet,
Fără nicio urmă de durere
Și cu credință-n cuget,

Cei patru mari
Porniră la cale-ntoarsă,
Cu-aprinse cugetări tari,
Cu durerea din suflet ștearsă.

Tot așa mergând,
Cale lungă, întinsă,
Astfel ajungând,
Cu suflarea stinsă.

Cu alai fură primiți,
Cu mare zarvă-n palat,
Cu laudă multă vestiți,
Regi peste regat.

Așadar, Saturn, marele sfetnic regal,
Cu mare evlavie veni,
Cu un conținut paradoxal,
Spre a se pocăi.

Scuzele, din inimă date,
Cu părere de rău, suspine,
Îi fură pe deplin acceptate;
Iată că fericirea vine!

Două mari nunți avură loc:
Gingașa Neptun, cu-al său măreț Jupiter,
Ea delicată, el cu sufletu-i de foc,
Și frumoasa Uranus, cu-al său astru de fier.

Bucurie mare fu,
Cu cete de aștri, mii,
Dară pământeni, nu!
Iară astfel se trăi.

Timeea Ivan
+ posts

Mă numesc Ivan Timeea și sunt o liceană pasionată de literatură. Ador să creez poezii, să citesc cărți de beletristică,  dar pe de altă parte, manifest o pasiune și pentru activitățile extrașcolare care îmi pot fi de folos în ceea ce privește viitoarea mea carieră.

Pasiunea pentru poezie a început odată cu pandemia, însă numărul poemelor create nu este unul mic. Iubesc tot ceea ce este legat de natură, farmecul ei este unul aparte, locuitorii spațiului natural ne sunt, adeseori, confidenți mult mai buni decât oamenii din jurul nostru, așdar, multe dintre poeziile mele au ca temă natura.

În ceea ce privește creația, idolii mei sunt Mihai Eminescu și Camil Petrescu, aceștia  îmbinând cele două tipuri de poezie- poemul clasic și cel cu vers alb, ambii fiind, din punctul meu de vedere, niște genii ale literaturii române, de care ar trebui să ne bucurăm cu toții.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!