Timeea Ivan – Poema nunții cosmogonice | #FabricadePoezie

Poema nunții cosmogonice

Soarele, astrul cel falnic,
Cu razele-i sute de mii-coroană,
Cu păr bălai de aur tainic,
Domnește, fără baroană.

Strălucirea-i ne-ngrădită,
Mantea-i lungă și frumoasă,
Sufletu-i care-i palpită,
Îl fac o stea chiparoasă.

În locu-i strajnic, maiestuos,
Regele Soare domnește.
Cu glas dulce, mlădios,
Orice trecător oprește.

Veșnicia-i e o strajă,
Decretu-i e lege sfântă,
Iar a lui sublimă mreajă
Orice trecător încântă.

Zilele-s toate ca una,
În a Cosmosului lume.
Munca lor merge întruna:
Sus acolo… toate-s bune!

Într-o zi, pe neașteptate,
O veste veni către astru;
Saturn, al său confrate,
Dorește-a crea un dezastru:

A-nceput a se zvoni,
Prin întreg regatu-ntins,
Cum că Jupiter a-nceput a iubi,
Pe Uranus, cu glas stins.

Zvonul spune, așadar,
Că mândrul fiu al regelui,
Iubește cu foc amar,
O zeiță-a cerului.

Frumoasă și maiestuoasă,
Cu inele mii,colore,
Zvăpăiată și voioasă,
Cu mii de unde sonore.

Mai delicată decât marea,
Cu parfumu-i simțitor,
Mai măiastră decât zarea,
Cu mirosu-i-mbietor.

Mai mândră ca o crăiasă,
Frumoasă- nemărginit!
A universului mireasă,
Are-un viitor tocmit.

Tatăl ei, Saturn cel falnic,
Din iubire pentru dânsa,
La cale-a pus un plan tainic,
Care arde-un foc într-însa.

Marele sfetnic regal,
Al lui Uranus părinte,
Dorește-a face-un înțeles conjugal
Cu marele rege Soare, sfinte!

El plănuiește-a căsători
Pe fiica-i atât de frumoasă,
Cu Jupiter cel din vecii,
S-o facă a universului mireasă.

Fata, în mândria-i fără gând,
Bucuroasă-și dă acceptul.
Totul pare aranjat, când,
Jupiter îi schimbă conceptul.

Mare și brav din fire,
Cu-n cuget armonios,
Acesta află de știre,
Și-ncepe-a deveni furios.

Prințul de gheață,
În furia-i oarbă,
Vrea ca să piară din viață
Măreața zeiță- o singură gură să soarbă.

Licoarea fu pregătită,
Amestecuri alese- otravă,
Dar răutatea-i meșterită
Îi păru meschină, bolnavă.

Când în fața-i frumoasă se ivi,
Cu tremur și întristare,
Jupiter așa-i vorbi,
Cu glas sobru și tare:

„De ce asta-ți e dorința,
Dulce prințesă, sublimo?!
Să-ți legi pe veci ființa
Durerii vecinice, meschino!

Viața-ți preț, oare, nu are?
Dară lasă viața ta! Gândește și la a mea!
Oare, pe tine nu te doare
Viața să ne-o faci atât de grea?

Eu, de iubit- îmi ești necunoscută.
Tu, de iubit- îți sunt un străin.
Privește a noastră soartă bătută,
Nu ne face-un viitor mai meschin!”

Atunci, prințesa cu glas stins,
Cu ochii-n lacrămi clocotinde,
Un foc în suflet i s-a-ncins,
Iar suflarea i se-aprinde:

„Adevărat tu grăiești, prinț al gheții,
Dar putere-aici nu am
Și de-aș vrea a-i da frumos vieții,
Putință n-am niciun dram!”

„Am un plan și nu-i de prisos,
De-ascultare tu-mi vei da.
Toate-au să iese frumos,
Iar noi soarta ne-om schimba.

Fii cu băgare de seamă,
Vorba-mi cu sfințenie-ascultă,
Să n-ai niciun dram de teamă
Și de-acum, ai să fii mută!

Lasă-ți tatăl spre a crede,
Ce o vrea al lui suflet,
Lasă-l cuminte, și vede,
Ce-o dori al lui cuget.

Tu credincioasă-o să-mi fii,
Vorba-mi vei urma,
Unde ți-oi cere-o să vii,
Unde ți-oi spune oi sta!

Eu iubesc suflet curat,
Chip angelic, ‘mbietor.
Doresc a-i da al meu palat.
Când o zăresc, vai! Mor!

Albastră precum marea,
Gingașă ca o floare,
Curată precum e zarea,
Îmbătătoare ca-o licoare!

Neptun, a mea stăpână,
Ce-n visu-mi apare mereu,
Îmi dă-n reveria-mi a sa mână,
Mă strigă-arzător, ca pe-un zeu!

Mâini, pe astă vreme,
La mândrul Luceafăr să vii.
Să n-ai motiv a te teme,
Bravă ca-un luptător să fii!

Ne-oi da stele călăuze,
Mii de ani spre a străbate,
Oi săruta-o pe buze
Și om face mii de fapte!

Dacă cineva întreabă:
„Unde-s cei doi luminați,oare?”
Tu le spune c-avem treabă,
Spre-a fugi de mândrul Soare.

Iară tu, dragă zeiță,
Să fii ferice toată viața-ți,
Cu păru-ți lin- o cosiță,
Să porți un zâmbet pe fața-ți!”

La auzul ăstor spuse,
Uranus cea frumoasă, cu păru-i bălai,
Repede, se și duse,
Spre-a-și face-un mai bun trai.

Regele Soare, cu măreața-i fire,
La Saturn merse degrabă,
Spre-a vorbi tusdoi de știre,
Dar începură la sfadă:

„Tu, Saturn, sfetnic curat,
De ce nu vorbești cu mine
Și dai veste în palat,
De cununia ce vine?

Prieten îmi ești tu, firește!
Iar eu ție-ți sunt confrate!
Nu te arunca orbește
La așa de samă fapte!”

„Stai-ncet, nu te pripi,
Tu al meu bun prieten, rege!
Atunci când vestea sosi,
Eu la tine-aveam a veni, ‘nțelege!

Propunerea-mi cred că-ți surâde,
Iar răpunsu-ți cred că-l știu.
Sfaturile-mi sunt chiar blânde,
Pentru-a mea zeiță și-al tău fiu.

Eu propun, ca mâini în zori,
Să-ncepem a prepara,
Cu mari și tainici fiori
Măiestrul vis- nunta!”

Regele, pripit în sinea-i,
Acceptă propunera:
Sfântă era vorba-i,
Iar de-atuni începu pregătirea.

Jupiter, aflând acestea,
Imediat se și gândi;
Lui Uranus-i dădu vestea
Și la dânsa el fugi.

Un nou plan fu pus la cale,
Cu tact și grijă sporită.
Astfel, în mâinile sale,
Sta viața celor doi-ndrăgostiți, ce la delir era sortită.

Așadar, în zori de zi,
Ei aveau să se-ntâlnească,
Cu scopul de a fugi,
Fericirea s-o găsească.

Uranus, ascultătoare din fire,
Cale lungă merse, spre a găsi,
Stele călăuze, spre a le da de știre,
Despre nevoia lor; ea nu zăbovi.

„Stele bune, lucitoare,
Rogu-vă-a mă ajuta,
Voi dragi, călătoare,
Drumul lor a-l lumina.

Fiul regelui cel mare,
Jupiter cel maiestuos,
Cu umila slujitoare,
S-au îndrăgostit frumos.

Au nevoie multă, mare,
De-o călăuzire bună,
Spre-a fugi de sfântul Soare,
Spre-a ajunge la sfânta Lună.

A se cununa voiesc
La preasfânta albă-uriașă.
Sufletul și-l dăruiesc,
Iubirea și-o pun în fașă.”

Stelele, astre mărețe,
Așteptară, cugetară,
Apoi, cu mare blândețe,
Ele toate acceptară.

Astfel că, a doua zi,
Înainte chiar ca zorii,
Stele lucitoare, mii,
Așteaptă, trecându-le fiorii.

Jupiter și-a sa mireasă,
Neptun, frumoasă ca gândul,
Sosiră în ceata deasă
Și porniră-a zbura ca vântul.

Uranus, fidela martoră,
Privind cum se îndepărtează,
Noroc mult le ură;
Ei precum păsările migrează.

Fiica-naltului Saturn
Se întoarse la palat
Și privi ca dintr-un turn
Pregătirile ce fac.

Mândrul Soare și-al său frate
Asupra sa se năpustiră,
Îi spuseră-a lor soarte,
Până ea îi și opriră:

„Cugetul peritu-va,
Zeilor fără de milă, tirani!
Sufletul fugitu-va
Din armura de titani?

Dragostea e pură, umilă,
Plină de frumos, candoare.
Oare, nu vă este silă,
Să răspândiți-atâta teroare?!”

„Dar ce-ndrugi tu,oare,
Zeiță gingașă și scumpă?
Spune-ne tu, întruchipată floare,
Ce-are pe dinăuntru să te rumpă?!”

„Voi, sfânt sfetnic și mare rege,
‘Pic de cuget nu aveți,
Spre a cerceta, a merge
Dragostea să o vedeți!

Iar de vreți, le-oi spune tare
Toate câte-ați săvârșit!
Căci păcatul vă e mare
Și asupra-ne v-ați năpustit!

Între mine și-al tău fiu,
O punte grea, de netrecut zace.
Eu lucrurile aceste, le știu,
Dară nu mai am ce face!

Iubirea nu e între noi,
E unde vrea cugetu-i.
Vina toată cade pe voi,
Iară voi i-ați sfărâmat sufletu-i.

Află, preamărite sfetnic,
Fapta ce s-a întâmplat:
Din cauza ta, un netrebnic,
Iubirea-adevărată nu s-a-alfat.

Jupiter, călău al dragostei,
Cu Neptun s-a luat,
Pentru a scăpa de subjugarea pacostei,
Ei împreună au plecat.

Au fugit să se cunune,
S-arate-ntregului univers,
Să fie regi-n a lor lume,
Ci nu-n acest spațiu șters.”

„Dar ce îndrugi,oare, copilă?!
Vai, dar nenorocirea ne e soartă!
Viața-acum ne e labilă,
Iar liniștea-i pe veci moartă!”

„O, dar nu, scumpule tată!
Asta doară tu o crezi.
Conștiința-ți nu e-ncărcată?
Oare, anarhia tu n-o vezi?

Iubirea celor doi e mare,
E-una pură, mândră, titanică!
Depășește toate-existentele hotare,
Iară până-acum, fost-a tainică!

Dară lasă-i-a se iubi!
Privește-n juru-ți! Te gândește!
Tu pe mine, voit-ai a mă sfătui,
Să iubesc-n viață-orbește.

Iară tu ce faci acuma?
Ce-ai grăit nu-ți amintești?!
Planu-ți nu merge ca struna,
Bine tu nu mai grăiești.

Ajutatu-i-am pe dânșii
Dragostea a-și împlini!
Iubirea ce zace-ntrânșii,
Merită a dăinui!

Și acum, scumpule tată,
A-nțelege, cred că poți,
A ta necugetată faptă;
Acum corect poți să socoți.”

„Adevăr grăiești, copilo!
Greșeala-mi monstruoasă este!
Acuma tu apropie-te, vino,
Spre-a-ți da-un lucru de veste.

Ce-am făcut, eu pot desface.
Mândrul Soare mi-e alături.
În mine-o bunătate mare zace,
Iară tu n-ai să înduri.

Fugi de cheamă pe-astrul mare,
Pe Luceafărul din ceruri,
Iar alăturea cu mândrul Soare,
Lucru bun vom făuri.”

Uranus, zveltă din fire,
Călătorie lungă făcu,
Toată doar dintr-o clipire;
Pe Luceafăr îl văzu.

Ea începe-ai povesti,
A plânge, a suspina.
Astrul mare-o liniști
Și pe gură-o săruta.

Amândoi veniră grabnic,
Vestea nouă spre-a-o da:
Cum că Luceafărul falnic
De mireasă-o va lua.

Cum ajunseră, ferice,
Uranus și-al său Luceafăr,
Vestea celor doi le-o zice,
Iară ei-o primiră teafăr.

Marele, bătrânul sfetnic,
Pe Luceafăr îl rugă,
Cu conștiința că e vrednic,
Spre–aceia-ndrăgostiți să fugă.

Să-i aducă înapoie,
Să-și prezinte scuzele,
Spre a se lua în voie,
Să-și unească buzele.

Astfel, cei doi aștri mari,
Falnicul Luceafăr și Soarele din zare,
De spațiu și timp avari,
Porniră pe-nemărginite hotare.

Calea fu lungă, anevoioasă,
Infinită și greu de parcurs,
Dară nu putea fi-ntoarsă,
Astfel, cei doi-i dădură curs.

Mii de ani fură o clipă,
Iar mirarea nu fu mare,
Când-n a lor drum, ca-o ruptă aripă,
Îi găsiră pe-ndrăgostiți, pierduți-n zare.

La ei poposiră și-astfel le grăi:
„O, întoarceți-vă la-al vostru palat!
În tihnă mare veți trăi,
Cu sufletu-n pace, ne-ngândurat!

Tu, gingașă Neptun,
Zeiță vei deveni!
Harnică precum un lăstun,
Viața rea-ți va pieri!

Iară tu, fiul meu drag,
Întoarce-te iară la mine!
Scuzele-n suflet îmi rag,
A le potoli, ține de tine!

Dară tu, iartă-a mea greșeală!
Cugetul m-a părăsit,
A mă ponegri, să nu-ți fie sfială,
‘Că pe toate le merit!”

„Dragă tată, eu pe tine,
A te ponegri, nu pot!
De greșeala-ți cont, n-oi ține
Și-ți dau iertare pentru tot!

Dară înțelege, tată,
Că iubirea dintre noi,
Este cât marea de lată,
Este… de un altu soi.

De tu înapoi ne vrei,
Să accepți va trebui:
Vom sta alăturea voastră, mari zei,
Și regatu-ntreg vom ului!”

Astfel zicând, cu mare putere,
Cu speranță necontenită-n suflet,
Fără nicio urmă de durere
Și cu credință-n cuget,

Cei patru mari
Porniră la cale-ntoarsă,
Cu-aprinse cugetări tari,
Cu durerea din suflet ștearsă.

Tot așa mergând,
Cale lungă, întinsă,
Astfel ajungând,
Cu suflarea stinsă.

Cu alai fură primiți,
Cu mare zarvă-n palat,
Cu laudă multă vestiți,
Regi peste regat.

Așadar, Saturn, marele sfetnic regal,
Cu mare evlavie veni,
Cu un conținut paradoxal,
Spre a se pocăi.

Scuzele, din inimă date,
Cu părere de rău, suspine,
Îi fură pe deplin acceptate;
Iată că fericirea vine!

Două mari nunți avură loc:
Gingașa Neptun, cu-al său măreț Jupiter,
Ea delicată, el cu sufletu-i de foc,
Și frumoasa Uranus, cu-al său astru de fier.

Bucurie mare fu,
Cu cete de aștri, mii,
Dară pământeni, nu!
Iară astfel se trăi.