Adriana Crăciunescu: ”Cine a fost Damian Stănoiu?” #AutoriiLunii

Cine a fost Damian Stănoiu (3 aprilie 1893 – 8 iulie 1956)?

Cu toate că a fost o prezenţă activă în viaţa literară a anilor 1927-1949, Damian Stănoiu este prea puţin cunoscut. Nici nu avea cum să fie altfel, nefiind prezent în vreun manual sau pe o listă de lecturi obligatorii, deci greu de descoperit. Mi-aduc aminte că eu am aflat despre el dintr-o întâmplare pur administrativă. Mai precis, periodic mă punea mama să şterg praful din bibliotecă. Ca orice copil care n-avea chef de făcut curat, mai ales în vacanţă, mă aşezam frumos pe covor şi, metodic, luam fiecare carte la scuturat. Îmi lua o veşnicie să fac asta pentru că de fiecare dată găseam ceva interesant de citit.

Aşa am dat peste două cărţi din colecţia Biblioteca pentru toţi/bpt, de la Editura Minerva: „Necazurile Părintelui Ghedeon” şi „Cum petrec călugării”. Atunci am citit, am râs, mi-a plăcut scriitura lejeră, nesofisticată, presărată cu „ardelenisme” pe care le înţelegeam fără traducere, dar acum, la diferenţă de ani, experienţă şi multă lectură, o pot compara pe alocuri cu Decameronul lui Boccacio.

Să revenim, însă, la povestea vieţii acestui ilustru „aproape anonim” care se afirma într-o vreme când scena literară era ocupată de M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Topârceanu, Al. O. Teodoreanu…

În 1893, într-o primăvară se năştea la Dobrotinet, Olt, Dumitru, al treilea copil al familiei Stănoiu.

În primii cinci ani de şcoală, învăţătorul satului îi pune în faţă o mulţime de cărţi. Micul oltean citeşte cu mare plăcere şi interes autori ca Jules Verne, Daniel Defoe, Cervantes, Moliere şi Zola. Este fascinat de călătorii.

Studiile sale se opresc în mod nefericit din cauza lipsurilor materiale. De la o vârstă fragedă este nevoit să se autosusţină, fiind pe rând telefonist, cântăreţ la biserică şi secretar la primăria din comuna natală. Aşa că, în perioada 1904-1910, munceşte în diverse locuri şi învaţă la o şcoală de meserii, iar timp de trei ani este din nou elev la o şcoală de cântăreţi din Slatina.

În următorii trei ani (1910-1913), schimbă o mulţime de slujbe şi se mută, din acest motiv, în mai multe localităţi (la Sinaia lucrează într-o fabrică, la Iaşi vinde ziare, în Bucureşti lucrează la o fabrică de mobilă şi la Serviciul de expediţie al ziarelor Dimineaţa şi Adevărul, iar în Constanţa încearcă să câştige bani la o cafenea, ca picol şi ca hamal în port).

La 17 ani se îmbarcă pe un vas, ca pasager clandestin. Călătoreşte pe apă şi cu trenul prin Europa ca să revină la Bucureşti, unde se angajează îngrijitor de bolnavi la spitalul Pantelimon.

La 20 de ani, după o perioadă zbuciumată, fără prea multe ezitări, intră pe poarta mănăstirii Căldăruşani cu gândul că noua etapă din viaţa lui va fi lipsită de necazuri şi sărăcie. Aici descoperă un colţ de natură de care se bucură şi o bibliotecă plină cu cărţi de literatură şi ştiinţă. Singurul inconvenient – călugării murdari şi răi. Stareţul îi observă calităţile de bun caligraf şi îl numeşte secretar şi casier al mănăstirii. În 1917, începe să publice versuri şi proză în reviste bisericeşti sub numele de Damian Stănoiu-ierominah.

În perioada 1920-1922, este preot paroh, în localităţi din Ialomiţa, Ilfov şi Prahova. În tot acest timp, scrie şi îşi conturează personajele, având gata (până în 1924) o parte din manuscrisele viitoarelor sale povestiri. În anul 1927, îi este publicată în revista Viaţa Românească, nuvela ”În căutarea unei parohii”, acesta fiind adevăratul său debut literar.

Un an mai târziu apare primul său volum de povestiri – „Călugări şi ispite”, alături de „Cum petrec Călugării” şi „Necazurile părintelui Ghedeon”.

În 1929, devine membru al Societăţii Scriitorilor Români.

Succesul la public şi aprecierile criticii declanşează atacuri virulente la adresa sa, în publicaţii bisericeşti.

În 1930, publică prima scriere de inspiraţie laică – Demonul lui Codin – roman autobiografic.

Între timp i se reeditează două cărţi şi primeşte premiul statului „Ion Eliade Rădulescu” pentru volumul „Călugări şi ispite”.

Atâta succes în domeniul literar nu face decât să sporească ura şi bârfa din partea colegilor călugări, care se simt vizaţi şi chiar se recunosc în anumite personaje.

Astfel, în anul 1932, se pomeneşte dat afară din cinul monahal. Rămas fără slujbă, scriitorul răspopiteste nevoit să trăiască doar din scris. Urmează o perioadă în care scrie şi publică mult, fiind unul dintre cei mai citiţi autori ai vremii, alături de Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade şi alţii.

În 1939, publică o serie de articole la „Universul” sub un alt pseudonim – Kir Panait.

În 1941, revine pentru un timp foarte scurt (3 luni) la Căldăruşani şi se întoarce la viaţa laică. În acelaşi an se căsătoreşte cu o profesoară de lucru manual, Elvira Craiu.

În 1942, apare la editura Cartea Românească, unde şi-a făcut debutul literar, volumul de schiţe şi nuvele ”Furtună în iad”.

În următoarea perioadă publică mult, chiar şi povestiri pentru copii, iar ultimii ani de viaţă (1950-1956) şi-i petrece în tăcere, lucrând la revizuirea operei şi redactarea amintirilor. Între timp, se îmbolnăveşte şi, în 1951, este internat la spitalul Colentina.

În 1952, predă secţiei de proză a Uniunii Scriitorilor un manuscris care nu va fi însă publicat. Boala îi avansează şi în urma unei intervenţii i se descoperă un cancer. După doi ani de la o aparentă însănătoşire, este internat din nou, de data aceasta la clinica profesorului Burghele, de unde este mutat la spitalul Dr. Carol Davila.

La 8 iulie 1956, Damian Stănoiu, călugărul–scriitor se stinge după o îndelungă şi grea suferinţă. Îşi doarme somnul veşnic în cimitirul Bellu, în vecinătatea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu.

Adriana Crăciunescu
+ posts
Întotdeauna mi-e greu să spun lucruri despre mine.
De obicei, mă exprim mai bine prin culoare pentru că îmi place să pictez. Și prin vorbe, câteodată. Când scriu poezie sau proză scurtă. Nu pot face asta simultan (chiar dacă, de obicei, sunt multitasking). 🙂 Când am inspirație pentru pictură nu pot să scriu și viceversa.
Citesc de toate atunci când am timp și dispoziția necesară. Când nu, cumpăr cărți pe care îmi propun să le citesc când am timp și dispoziție. Deci... bookoholică și hoarder de cărți.
Printre autorii preferați: Yukio Mishima, Yasunari Kawabata, Haruki Murakami, Elif Shafak, Giovanni Papini, Alecsandri Baricco.
Fac fotografii (ca japonezii în vacanță) și plimbări în natură, ori de câte ori vreau să mă relaxez.
Cam asta ar fi pe foarte scurt.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!