Hai să discutăm despre cum e să ucizi…
Când sfâșii acel orice pielea mi-ar fi atins,
Când cu unghiile, cărări îmi desenezi în carne
Și-apoi vrei să fi avut, totuși, răbdare.
Dansăm și-n seara asta? Îmi spui
Alunec cu picioarele adânc în paharul de vin
Fac un pas în spate, mă împingi în hău
Mă cheamă griul înapoi
E o apă pe care o cunosc bine
Deja te știu, îi spun
Deja ai pierdut, îmi spune.
Fii emoție în tot ce faci. Dacă înveți să convertești timpul în emoții, vei trăi perpetuu.
Iartă, iubește, uită. Fericirea e ca o poezie. Ca să o simți, trebuie să o trăiești pur și simplu.
Dacă în fiecare zi pui pasiune în ceea ce faci, nu vei munci niciodată. Vei trăi în fiecare zi, atât.
Dacă poți să zâmbești, zâmbește. Niciodată nu vei ști cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.
Viața e ca o poezie. Totul ține să găsești versuri potrivit și cuvintele potrivite în momentele care contează.
Atunci când trece timpul – mai ales când nu știi cum a trecut – nu este bine, că nu ți-l dă nimeni înapoi. Totuși, au fost ani plini, pe care eu i-am perceput cu o bucurie vampirică, hrănindu-mă cu spirit tânăr, dărnicit și proaspăt, indiferent unde ne-am întâlnit, în lumina insuficientă de la „Fabrica” sau prin parcuri, recitând gâzelor.
Astăzi, 15 ianuarie 2021, Fabrica de Poezie împlinește 2 ani! Cu acest prilej, m-am gândit să postez (și) aici articolul despre prima întâlnire din club fabrica. Dincolo de cuvintele scrise, mă întorc mereu la emoțiile perfect vizibile în clipul publicat în finalul textului.
La mulți ani, Fabrica de Poezie!
Conceptul „Fabrica de Poezie” înseamnă mult mai mult decât întâlnirile unor oameni pasionați de versuri. Înseamnă emoții, zâmbete, curaj și prietenie.
Din noiembrie, ne-am văzut online. Nu se compară cu evenimentele din clubul fabrica sau Grădina Urbană. Dar chiar și așa, ne bucurăm de fiecare întrevedere, de fiecare poezie în parte…
Pe 29 decembrie, a avut loc Fabrica de Poezie Vol. 24, adică ediția de Revelion, ultima întâlnire din 2020.
Dac-ar fi să fiu altul decât cine sunt în prezent
Cred că aș alege pe loc să fiu Batman.
Nu m-ar deranja să am o viaţă dublă,
Aș căra fericit infractori într-o dubă,
Cum ar fi recidiviștii eliberaţi de guvern.
Sau aș putea să am un bolid de curse,
Să apăs pedala până la cap…
Despre moartea „buzduganului unei generaţii”, cum l-a numit criticul Eugen Simion pe Nicolae Labiş, s-a vorbit mult şi s-a speculat şi mai mult.
Cu toate acestea, nu cred că vom şti vreodată adevărul „gol-goluţ” despre nefericita întâmplare. Născut într-o familie de intelectuali patrioţi (un tată care a luptat în Al Doilea Război Mondial şi un bunic care a murit pentru ţară în bătălia de la Mărăşeşti), Nicolae a fost atras de scris şi artă încă din fragedă coplilărie.
La 5 ani ştia deja să citească, la 13 ani juca într-o piesă de Shakespeare, pe o scenă improvizată în satul natal, iar la 15 ani era cel mai tânăr participant la o consfătuire a scriitorilor din Moldova, fiind considerat „o minune a locului”.
Mereu aici la fereastră
Când m-aprinde poezia
O las să ardă…
Din focul acesta ce nu cunoaște cenușă
Strâng tot intangibilul în brațele mele…
Mi-e dor de tine,
Atât de dor încât te strâng cu versuri
În brațele mele… –
28 noiembrie 2018 Alb Alb este balastul ce și-l trage pământul Și face ca lucrurile să se desfășoare mai încet. Albă este lumina unui neon…