Îți voi spune numele meu dacă supraviețuim – Cosmisian

Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.

– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?

– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…

– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?

– Din păcate, te-ai rătăcit împreună cu mine tocmai pentru că eu văd numai pe o rază de câțiva metri. Cât de mult m-am bucurat eu că șeful meu chiar este un om al munților. Draga mea, te-ai rătăcit cu un nepriceput în ale orientării…

– De asta te uiți așa la mine, din lipsă de orientare? Ce ți-e și cu poveștile astea de azi. Dacă ajungem în viață înapoi, o să spui tu versiunea credibilă a reușitei, în care un el o salvează pe o ea. Iar dacă murim înghețați prin munții ăștia albi, mă ții strâns în brațe. Așa trebuie să ne găsească.

– Așa? Ai un chip interesant. Frumos, încerc să spun. Să nu răstălmăcești ce spun.

– Să ne concentrăm pe supraviețuire. Ai ceva folositor în rucsacul acela imens? Eu mi-am cam lăsat în cameră trusa de supraviețuire pentru două persoane, din care una mai e și fără busolă.

– Dacă nu ne mănâncă vreo sălbăticiune, putem rezista vreo două zile. Maxim.

O primă conversație după două-trei ore de mers printr-un alb perfect, fără niciun reper sau direcție clară, din care am ieșit dezarmat că voi putea fi capabil să o impresionez. La câte am în rucsac, înclin să cred că o voi menține în viață. E prea târziu pentru a mai înainta. Seara se cobora dinspre pădure spre partea mai întunecată a muntelui, iar mie îmi rămăsese puțin timp pentru a găsi un loc ferit de mofturile unui munte în plină iarnă.

Liniștea cu care iarna îmblânzea muntele era tăioasă. Pe mine mă durea în tâmple, mă amețea. Îmi fixasem privirea pe un petic de pământ situat sub o stâncă. Părea atât de aproape, doar că am urcat destul de greu până acolo prin covorul adânc de zăpadă. Eram frânți de oboseală și înfometați, iar teama că aceasta putea fi ultima noastră noapte vii se simțea în maxilare ca sunetul pe care îl produce o bucată de gheață pe care îl sfărâmi între măsele.

– Tu crezi că ne caută cineva? Poate nu ne-au observat lipsa. Dacă nu ne caută nimeni, am încurcat-o rău de tot. Vrei să te ajut să fixezi ancorele cortului? Măi să fie, da’ tu chiar ai ceva util în rucsac.

– Sigur. Nu vezi luminile alea? Sunt de la telefoane. Doar nu crezi că nu se gândește cineva la noi. Haide, lovește tu cu ciocănelul în cui. Te pricepi, văd.

– Zici de luminile telefoanelor care sunt stelele de pe cer? Chiar că ești dezorientat. Să nimeresc un fier e mare pricepeală? Auzi tu la el ce mă ia peste picior… Ai multe glume din astea la adresa fetelor? Ne crezi tare nepricepute. Cel mai teamă îmi e la gândul că toți ar putea găsi scuze pentru absența noastră. E mai simplu să crezi că suntem în pat la căldură, sau mai știu eu pe unde, dar la bine, decât să porți în minte gânduri negative. Ce concediu fain am.

– Poate se gândesc ei la noi, dar nu prea ne ține de cald dacă nu anunță pe cineva. Gândurile bune nu ajung până aici. Aș vrea eu să cred că dacă ei se gândesc la degetele noastre înghețate, ne va fi mai cald. Hai că mai avem puțin și așezăm izoprenul. Bine că e ferit locul. Ferit și drept, neted. Stinge lanterna ta și ține-o pe a mea. Îndreapt-o spre mine. Bun.

– Dacă ei se gândesc la noi și noi ne gândim la ei că se gândesc la noi, crezi că face vreo diferență? Întreb și eu. Vai ce repede se face noapte când vrei să supraviețuiești. Mor de frig. O să îți cer lucruri care țin de supraviețuire. Să nu te gândești la ceva stupid. Oricum, dacă nu murim înghețați sau mâncați sau… o să neg tot.

– Iată Palatul Măriei tale. Te poftesc în cort. Eu cobor de unde am venit să tăi câteva crengi. O să le înfig în zăpadă cât să formeze o barieră pentru animale. Dimineață le dăm foc. Poate așa o să ne vadă cineva.

– Vin cu tine. Nu rămân singură aici. Ești nebun? Propun să facem un foc din ce numești tu gard de protecție.

Toporișca cu care venisem la munte mi-a părut o greutate în plus la vremea când împachetam. Cui i-ar fi trecut prin cap că voi avea parte de rătăcirea vieții mele? Și acum, iată-mă chinuindu-mă cu acest instrument miniatural să defrișez în limitele impuse de supraviețuire, câteva crengi. Le-am tras amândoi mai aproape de cort, apoi le-am înfipt în stratul gros de zăpadă ca pe un evantai al supraviețuirii.

– E timpul să ne ascundem în cort. Mă iartă că nu am un cort de două persoane.

– De două? L-ai luat singur? Tu nu vezi că nici de una nu e bun? Chiar că îți forțezi norocul. Bocancii îți sunt buni? Întreb doar așa, pentru curiozitatea mea. Și ca să am ce povesti dacă nu o să…

– Te cam repeți cu teama asta a ta. Nu vom muri. E totuși de preferat să nu te descalți. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Mă jignești, tinere. Îmi spui cumva că mi-ar mirosi ciorapii de lână, făcuți fix de bunica?

– Vorbim de supraviețuire. Mă gândesc că ții la degetele tale. Știai că dacă îți degeră terminațiile, riști să rămâi fără ele?

– Scuze. Nu am fost nostimă, nu-i așa? Nu cred. Nasol. Trebuia să pară o simplă glumă, numai bună pentru descrețirea frunților.

– Nu m-a deranjat. Nu sunt eu atât de ușor de supărat. Gândește-te dacă trebuie să o luăm la fugă în plină noapte, iar tu nu mai știi unde îți sunt bocancii…

– Uiiiiiiiiiiiii… Aproape că mă obișnuisem cu ideea supraviețuirii până dimineață. Oricum, la cum mă știu, nu mă vezi tu pe mine adormind.

– Suntem bine. Nu te teme. Ia să vedem ce putem mânca.

– Ce de plicuri ai. Ai venit totuși pregătit.

– Domnișoară, permite-mi să te invit la cină.

– Domnule, iată-mă! Flămândă și modestă. Voi servi orice dorești să îmi oferi. Eu am trusa de machiaj în rucsac. Tu ai adus lămpițe cu leduri. Incredibil. Pernițele alea micuțe cât palma, ce sunt?

– Vei simți imediat. Am două sandvișuri. Le-am făcut chiar eu. Să știi că mă pricep.

– Tu auzi că nu se mai aude vântul? Oare faptul că mă încălzesc este normal? Sper că nu e vreo pseudoreacție, să îngheț în timp ce cred că mă încălzesc.

– „Tu auzi că nu se mai aude vântul…” Ce formulare. Este atât de liniște, că aud pădurea murmurând. Ba chiar mai mult, o aud hrănindu-se cu șoaptele noastre. Oare dacă facem și noi liniște, o să facem ecou liniștii de munte, dintr-o noapte ca aceasta, a supraviețuirii?

– Uaiiiiiiii, tu ai încălzitoare pentru mâini. Ești imposibil. Cât e ceasul? Că pe ambalaj scrie că „sunt ideale pentru schiori, pescari, vânători și pentru toate persoanelor cărora le este puțin frig.” Ce descriere! Noi ne încadrăm în categoria celor de la urmă. Comic.

– Chiar că e comic. Suntem în categoria supraviețuitorilor. Deschide un set și pune-le la picioare. Haide să mâncăm.

– Chiar îți mulțumesc pentru tot ce faci. Să nu te superi că m-am luat de tine. Să nu crezi că nu știu cum de ne-am rătăcit. Am văzut eu că ești cu ochii pe mine. Am tot rămas în urmă, uneori destul de mult, iar la final, suficient cât să ne pierdem amândoi de grup. E vina mea că te-am atras în capcana asta.

– Hei, domnișoară. Nu plânge. Vom supraviețui. Crede-mă. Haide, vino aproape să ne încălzim unul de altul. Avem timp să ne facem griji mâine. Trebuie să mâncăm bine. Apă nu am prea multă, plus că e cam rece. Voi topi dimineață zăpadă. E plin de zăpadă. O topim și o bem până facem cărări prin munți.

– Ce comic ești. Cum reușești tu să mă faci să râd într-o situație în care mi se pare normal să plâng.

– Dacă plângi noaptea pe munte, lacrimile tale vor topi zăpada, transformând-o într-un pârâu cu apă cristalină, spiralându-și drumul spre salvatorii ce ne caută. Eu cred că lacrimile tale conțin gândurile tale. Ia să le ating.

– Ești prea romantic pentru drama noastră.

– Pe chipul tău se nasc lacrimi din gânduri, înflorind. Pe degetul meu, domnișoară, ele înfloresc. Cum ar fi ca lacrimile să devină fulgi de zăpadă?

– Și alții să admire durerea mea? Ce trist.

Nopții trebuia să îi plătești tribut. Somnul se strecurase între trupurile lor lipite strâns a supraviețuire. Cuvintele lor erau tot mai rare, mai mult șoptite.

– Dacă nu ai adormit, te pot întreba ceva?

– Sunt treaz. Încerc să asimilez tot ce s-a întâmplat azi. Cum am ajuns eu să te țin strâns lipită de mine. Aș fi preferat ca lucrurile să decurgă normal. Mai mult ca sigur că aș fi rămas cu o admirație ușor de disipat. Ce ai dorit să mă întrebi?

– E o întrebare, nu știu, o întrebare…

– Întreabă-mă. Să murim fără întrebări, de nu supraviețuim până dimineață.

– Nu mă mai zăpăci. Vreau să știu cum te numești. Am petrecut toată ziua împreună și nici măcar nu știu cum te numești, de unde vii. Deci, cum te numești?

– Nu știi cum mă numesc? Îți voi spune dimineață. Dacă îți dorești să afli, roagă-te să supraviețuim. Eu spun că merită să așteptăm. Ce spui?

– Dacă ești Managerul de Proiect? Vai de mine, am încurcat-o dacă tu ești șeful meu.

– Liniștește-te! Somnul să ne fie unul al supraviețuirii.

*

Anii au trecut peste petecul de pământ ce le-a servit celor doi ca loc al supraviețuirii. S-au trezit mult mai devreme decât ar fi făcut-o într-o zi normală de concediu. Noaptea încă se ținea de pătura moale de zăpadă. Există un punct înspre dimineață în care cerul strălucește magnific, cu puțin timp înainte de a ceda zilei locul ei. Au dat foc crengilor, iar acest lucru i-a salvat.

Câteva lucruri despre dimineața ce a urmat. Nume lui este și al ei. S-au căsătorit după câteva luni. El era Managerul de Proiect, cum intuise ea bine. Înainte să părăsească locul de sub stânca ce le-a salvat viața, a scos o punguliță din buzunar. A rugat-o să închidă ochii, să își pună o dorință. A dirijat-o cu greu spre punga deschisă. Îi era teamă că în pungă ar fi cine știe ce lucru înspăimântător. A cedat, atingând ceva pufos, neașteptat. Când și-a deschis ochii, amândoi aveau între degete o multitudine de semințe de păpădie. I-au dat drumul pe pământ, sperând ca măcar una dintre ele să devină o păpădie strălucitoare. Câmpul pe care îl vedeți acum galben este universul păpădiei de munte, o floare a supraviețuirii ce face din doi oameni rătăciți prin munte, doi supraviețuitori.

Locului aceluia i-am dat un nume special. Este secret, un secret pe care îl veți afla cândva.

© Cosmisian