Daniel Ene – Poezii | #fabricadepoezie

Dragoste (3)

Îți aud bătăile inimii
șoptind nefericiri…
Vrei să pleci?
Te-ntreb
te lamentezi în tăcere

Inima ta șoptește-n bătăi
nefericirea noastră comună,
neîmplinirea aceasta…
Dar există draga mea
și altceva,
Pe lângă durere și certuri,
dezamăgiri;
mai exiști și tu, eventual
Pe altă lume,
într-un alt univers…
Dar nu paralel,
pentru că nu te-aș ajunge
Niciodată din urmă

Și o viață fără să te pot atinge…
Nici nu vreau să-mi imaginez!

Mă gândeam
mai degrabă
la un univers perpendicular…
Mi se pare mai plauzibil
ca universurile acestea
perpendiculare
să se poată intersecta
la un moment dat…
Paralel?
mai greu să se intersecteze
cu un alt paralel…

Doar dacă suntem dispuși
să mai investim niște ani
și suflete
și civilizații,
să inventăm
o geometrie nouă…

Dar nu, draga mea,
nu.
Asta ar dura
prea mult
și eu sunt încă nesătul de tine!

Vino-napoi în pat
Las-o dracu` de țigară.
Sau dă-mi și mie una
Și cheamă-mă la pervaz
lângă tine…

Cât ești de dulce când stai acolo
la geam
și fumezi
cu lacrimi obosite,
Dezamăgite,
în ochi;
cu lacrimi pierdute,
uscate pe obraji…

buzele tale…

îmi place că ai loc
să stai pe-o palmă
de pervaz
la geamul enorm din sufragerie…
cum te ghemuiești acolo
într-un colț,
și-ți fumezi nefericirea mea
Și a noastră
odată cu tine…

și picioarele tale… goale
pe pervazul rece, alb.
Dă-mi și mie o țigară
și te sărut pe frunte
Înainte s-o aprind,

înainte să fumez
ceea ce știu că va fi
Ultima țigară
fumată cu tine
la pervaz
în sufragerie…

Mirosul tălpilor tale
goale
aburește încă pe podeaua
unde umblai desculță mereu,
pe unde merg mereu în papuci

Aprind acum singur
țigări luate de mine
Și fumez
cu gândul la tine
si buzele tale
pe pervazul ce încă e cald
sub amprenta fundului tău


Chin (1)

În așteptarea ploilor
Și-a nopților ce nu mai vin,
Între copaci carbonizați
Și blocuri gri,
mă scurg încet

prin crăpături.

Și soarele îmi pare cald,
Și vântu-mi bate rece,
Mă simt mahmur și-mi pare
palidă clipa ce trece

Și suferim
împreună:
tu pentru mine,
eu pentru…

Stropi
articulați,
Ploaie
verticală

Trosnesc în pieptu-mi
cărbuni de tutun.
Tușesc a scrum
stropind pereții
și fumul crește
spre tavanul greu

Și visul cu tine se stinge încet,
odată cu-o zi nouă ce apare
și-o tuse cu sânge
de spate mă-ndoaie!
Și fug spre geam, cu tine în gând

Dar nu mai sar…
și nu mai plâng.
Stau singur, pe jos
pe faianță, zăcând;

tușesc încontinuu
cu sânge și vin
pereții stropind
și mâini murdărind.

Bucăți de mine scobesc din adânc;
Și tușesc pe faianță, cu tine în gând.


Haos (4)

Femeile stăteau aliniate,
cu capul plecat în pământ
şi bancnote noi strânse tare
în mâini, în pumnii crăpați,
de muncă şi ani.

Așteptau; mă-ntrebam, ce anume?
şi ce făceau cu-acei bani?

Auzindu-mi parcă din gânduri,
îmi răspunde o bătrână încet,
e tot ce-am şi eu; vreau să aibă
O moarte mai bună.

– În casa-n-care-așteptam
o bătrână dormea într-un coșciug –

Bunica îmi spune, azi e pericol de foc!
Râd, o privesc; Mă întreb, foc?
Mă gândesc la scenarii,
la comete prezise
de magi și de sfinți,

Foc la inimă,
îmi spune din nou
şi se freacă în cerc
pe inimă, cu pumnul
strâns, încleștat.

Mă privește de sus,
printre gene,
cu capul plecat și apoi:
Cad; nu știu cum,
în genunchi, cu inima
strânsă în mână,

strânsă tare în pumni
necrăpați, șifonând
o cămașă de doliu.

Izbucnesc în plânsete tari
şi lacrimi amare, cuprins
de-o durere de neînțeles,

și strig, am să mor!
Prelungind în urlet vocala.

Ea se sperie,
ele tresar, zic,
azi o să mor
şi toată durerea
unei vieți nedorite
trăite degeaba
mă cuprinde parcă ușor.

Femeile se-ntorc, mă-nconjoară
şi mă aruncă cu banii lor noi,
bancnote stătute mult strânse
în pumnii brăzdați
de timp şi nevoi.

Zic, azi am să mor…
şi vă las doar cu ani
şi genunchi în noroi!

Daniel Ene

Ce părere ai?

error: Content is protected !!