Vladimir Nabokov, acest nume de legendă al literaturii ruse, ar putea fi acuzat că ar fi fost excentric sau prea plin de sine. Poate. Dar a fost, cu siguranţă, unul dintre foarte puţinii scriitori excentrici care şi-au respectat pe deplin cititorii. Prin calitatea scrisului.
Citesc mesajele noastre ca pe-un fel de Biblie,
Păcat că nu mi-ai scris de mii de ani,
Şi-încerc să nu interpretez, asemeni c-un eretic,
Un Dumnezeu ca tine, atât de clar.
[…]
Niciodată nu am putut învăța de la tine,
Cum să privesc o zi fără griji.
Cum să îmi las umbrele purificate de lumină.
Să mă bucur de lucruri neînsemnate.
Cum ar fi ochii tăi fixați în ochii mei.
Dusă pe cărarea timpului,
Dar nu foarte departe,
Pentru a nu se rătăci, poate,
Primăvara a revenit de peste zări,
Făcând ca pământul să prindă viață,
Culminând în flori și concerte pe baltă.
Vremurile bune de altădat’
Leonida Ivel
Un gentâlmen şi-o gentâlmenă,
El cu baston şi ea cu trenă,
Ţanţoşi, prin urbe se plimbau,
Şi-n stânga, `n dreapta salutau,
Conştienţi de-a lor valoare,
De viţă fiind, şi nu oricare,
El, ot Bârzoieşti, vestit,
Chiar cu bazoane şi pantoful găurit,
Ea, cucoană cu ten veşted,
Şi rasaţi păduchi în creştet,
E-așa departe acuma între noi
Nici florile nu mișcă în grădină
În casa dragostei pereții-s goi
Și soarele nu ne mai dă lumină.
La știri au anunțat azi că iubirea
A evadat și din dicționar
De-ai auzit și tu, iubite, știrea
Să n-o mai cauți, este în zadar.
Mă prăbuşesc în abis,
(Al meu? Al lumii? Poate că
Nici nu contează cu adevărat)
Strivit de o povară mult prea mare
Pentru un simplu muritor:
Aceea de a fi.
mă uitam la un documentar pe youtube despre ființele subacvatice
acolo am văzut o caracatiță ale cărei tentacule aduceau cu un arbore genealogic plin de copii din flori
m-am rugat în gând să n-o pescuiască nimeni să facă din ea carne pentru conservă
sunt prea multe familii dezbinate chiar și așa
PORTRET Îmbrăcată-n dragoste, priveşti cu ochi închişi gânduri înflăcărate ce dansează în jurul tău ca-n faţa unei zeităţi… Îmbrăcată-n tăceri, asculţi muzica sufletului care urlă…
în lume țipă
înfige-mi în ochi furculițe
îngerii ploii pictează galben cu vocea
tăcerea îşi lipeşte pereții reci de râsul meu, în chiuvetă se botează un copil
de marginea chiuvetei un bețiv cu mâinile se agață
se uită în oglindă
lumânarea e în plan vizual.