Marina Costa – Poezii de toamnă | #fabricadepoezie

PLOAIA

Ploaia mângâie copacii

copleșiți de arșița

acestui an secetos

și se bucură că-i poate hrăni.

Ploaia dansează desculță,

iluminată de aura fulgerelor,

pe ritmul de tobe celeste,

impresionante în răsunetul lor.

Cel mai frumos spectacol al toamnei!

În loc de confetti

frunze multicolore îi cad în păr

și o înconjoară.


TOAMNA CĂLĂTOARE

Toamna cea hoinară

a împrumutat dorul de ducă

păsărilor și frunzelor

pe care venirea ei le gonește,

unele în vânt și sub picioarele noastre,

altele căutând alinare

sub ceruri mai însorite și fără îngheț.

Ne oferă cu dărnicie,

cât dăinuie printre noi,

sânul ei de gutuie,

cerceii de struguri,

prunele coapte ale buzelor ei,

brațele lungi de dovlecei gustoși,

roadele de tot felul ale pământului.

Rubiniul mustului proaspăt

se transformă în vin

și îmi fierbe în sânge.

Aș vrea să mă fac o rândunea,

să zbor departe, în căutarea căldurii,

a verii fără iarnă,

a sufletului meu, rătăcit printre ploi.


SCHIMBĂRI TOMNATICE

Pământul însângerat de frunze,

cerul plumburiu,

încărcat cu funii biciuitoare de ploaie

ce nu se mai sfârșesc,

ca niște șerpi indieni

dansând în sunetul tobelor celeste,

toamna și le-a ales ca embleme.

Uneori joacă zaruri cu surorile ei,

câștigând o zi de la vară,

una de la iarnă,

cum le-o fi norocul.

Toamna este o vreme a schimbării,

o punte între extremele solstițiilor,

căutându-și drumul în ciclul vieții.

Câte toamne trec prin zilele noastre,

întinzând, la fel,

baghetele magice ale transformării?

Viața noastră și viața plantelor,

trăgându-și seva rubinie din natură,

poate intra temporar în hibernare

așteptând o nouă primăvară să înflorească iar.


LUMINAȚIE

În alte țări, mai calde,

noiembrie este multicolor

precum tufănelele

și de culoarea soarelui,

prinsă în crăițe.

Ghirlandele lor

printre candele

înfrumusețează Luminația

și hotarul dintre moarte și viață.

Am admirat altarele

bogate ale Americii Latine

și moartea transformată

în doamnă elegantă

cu nume franțuzesc

sau în căpățâni de zahăr.

Dar, pentru mine,

luna frunzelor căzătoare

are aromă de dovleac și scorțișoară.

Iluminată de versuri

venite de departe,

păstrând gust de porumb și ciocolată

și amintirea vocilor cristaline,

noiembrie este luna prieteniei,

a idealurilor adolescentine,

a vremurilor de aur, de crăițe și tufănele

când tristețea avea forma

unei neînțelegeri cu prietena bună.

Frunzele se spulberă

sub vântul destinului,

la fel ca visele copilăriei

în realitatea maturității triste.

Prietenia, însă, păstrată în inimi

ca o candelă de Luminație

va străluci veșnic în inimi gemene,

chiar dacă nu tot timpul

prietenele pot fi împreună, la ceai.

Toamnă

Se apropie toamna

și-mi apasă sufletul.

Ploaia plânge afară,

Inima plânge înăuntru…

Prima toamnă

Pe care o urăsc și o regret.

M-aș face pescăruș,

m-aș înălța în zbor.

Multe doruri mă rod.

Afară bate vântul,

Speranțele se spulberă înăuntru.

Aș vrea să fiu un nor pribeag

Plutind pe aripi de vânt

Înspre locurile de care mi-e dor,

Înspre meleagurile

 ce nu le-am putut revedea.

De ce îmi sporești durerea

Prin scrisorile nescrise?

Știi cât aș vrea să fiu lângă tine

și nimeni alta nu-mi poate povesti

ce doresc să aflu.


Chemare

 

Prietene dragi, unde sunteți?

Ați rămas aceleași entuziaste?

E vie încă în inimile voastre raza

nețărmuritei Speranțe ce ne-nsuflețea?

Eu sunt aici. Peste mine se-abate

suflarea crivățului singurătății,

transformându-mă în prizoniera

unui deșert înghețat.

 

În fumul pipelor de sfat

primit de cer, pământ și vânturi,

să ne regăsim în jurul mesei scunde –

cele ce-am fost, așa cum suntem.

Nu este imposibil – tiranul Timp

ne acordă această șansă, dacă vreți

să zidim prieteniei vechi un nou palat

pe puntea curcubeului nostru etern.

În anii cât ați fost departe

eu, singură, l-am ocrotit; ne aparține.

Acum, când toamna ni-l restituie,

chemarea ascultați-o, să-l recucerim!

Sărbătoarea însă bate tobe mii

fără alt ecou decât inima-mi pustie,

iar vântul îndoiește plopii,

frunze, nădejdi și visuri risipind.


Neliniști de toamnă

Amurgul înroșește zarea

De parcă un cuțit ar fi străpuns

Inima zeiței norilor

Iar mie mi-e dor de tine

Mai mult ca oricând.

Așa că te chem

Pe cărările gândului,

Sigură că mesajul meu

Va ajunge până la tine,

Îi vei înțelege sensul mut

și îți va șopti în taină

tot ceea ce eu n-am reușit până acum,

tot ceea ce nu s-a întrupat încă în cuvânt.

Marina Costa
+ posts

Marina Costa(pseudonimul literar al Leliei-Elena Vasilescu) s-a născut la data de 7 aprilie 1968, în Bucureşti. Absolventă a Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice, a devenit doctor în economie mondială în anul 1996, specializându-se în afaceri europene.

Debut literar: în anul 1978, cu Poem interminabil,în revista Pasiuni, a Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”.

Debut editorial: romanul Pribegii mărilor, Editura Betta, București, 2016. Între timp, a publicat nouă romane (inclusiv o tetralogie istorică, intitulată Vieți în vâltoare), trei volume de proză scurtă și două de poezii, precum și poezii și proză scurtă în 14 antologii și 8 reviste literare diferite.

Premii literare și mențiuni:

-pentru proză scurtă: la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea 2018, 2019, 2020, 2022, 2023, la Concursul Internațional Metafore – Ana Podaru2020, la Concursul Elogiul Iubirii 2020 și 2021, la concursul Vara visurilor mele 2021 și la concursurile organizate de revista Agora Artelorîn 2020, 2021, 2022.

- pentru poezie: la concursul de poezie Brâncoveniana 2020, Radu Cârneci 2023, 2024, la concursuri organizate de revista Agora Artelor2020 și la festivalul de poezie Șapte Inimi România 2021.

Aprecieri critice: Ana Dobre, Eliza Roha, Geo Călugaru, Victor Atanasiu, Lucian Gruia, Camelia Pantazi Tudor, Victoria Milescu, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Cleopatra Luca, Bianca Timșa-Stoicescu, Roxana Procopiescu, Ion Roșioru, Vasilica Ilie, Nică D. Lupu, Petre Rău ș.a.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!