
Marina Costa – Poezii de toamnă | #fabricadepoezie
PLOAIA
Ploaia mângâie copacii
copleșiți de arșița
acestui an secetos
și se bucură că-i poate hrăni.
Ploaia dansează desculță,
iluminată de aura fulgerelor,
pe ritmul de tobe celeste,
impresionante în răsunetul lor.
Cel mai frumos spectacol al toamnei!
În loc de confetti
frunze multicolore îi cad în păr
și o înconjoară.
TOAMNA CĂLĂTOARE
Toamna cea hoinară
a împrumutat dorul de ducă
păsărilor și frunzelor
pe care venirea ei le gonește,
unele în vânt și sub picioarele noastre,
altele căutând alinare
sub ceruri mai însorite și fără îngheț.
Ne oferă cu dărnicie,
cât dăinuie printre noi,
sânul ei de gutuie,
cerceii de struguri,
prunele coapte ale buzelor ei,
brațele lungi de dovlecei gustoși,
roadele de tot felul ale pământului.
Rubiniul mustului proaspăt
se transformă în vin
și îmi fierbe în sânge.
Aș vrea să mă fac o rândunea,
să zbor departe, în căutarea căldurii,
a verii fără iarnă,
a sufletului meu, rătăcit printre ploi.
SCHIMBĂRI TOMNATICE
Pământul însângerat de frunze,
cerul plumburiu,
încărcat cu funii biciuitoare de ploaie
ce nu se mai sfârșesc,
ca niște șerpi indieni
dansând în sunetul tobelor celeste,
toamna și le-a ales ca embleme.
Uneori joacă zaruri cu surorile ei,
câștigând o zi de la vară,
una de la iarnă,
cum le-o fi norocul.
Toamna este o vreme a schimbării,
o punte între extremele solstițiilor,
căutându-și drumul în ciclul vieții.
Câte toamne trec prin zilele noastre,
întinzând, la fel,
baghetele magice ale transformării?
Viața noastră și viața plantelor,
trăgându-și seva rubinie din natură,
poate intra temporar în hibernare
așteptând o nouă primăvară să înflorească iar.
LUMINAȚIE
În alte țări, mai calde,
noiembrie este multicolor
precum tufănelele
și de culoarea soarelui,
prinsă în crăițe.
Ghirlandele lor
printre candele
înfrumusețează Luminația
și hotarul dintre moarte și viață.
Am admirat altarele
bogate ale Americii Latine
și moartea transformată
în doamnă elegantă
cu nume franțuzesc
sau în căpățâni de zahăr.
Dar, pentru mine,
luna frunzelor căzătoare
are aromă de dovleac și scorțișoară.
Iluminată de versuri
venite de departe,
păstrând gust de porumb și ciocolată
și amintirea vocilor cristaline,
noiembrie este luna prieteniei,
a idealurilor adolescentine,
a vremurilor de aur, de crăițe și tufănele
când tristețea avea forma
unei neînțelegeri cu prietena bună.
Frunzele se spulberă
sub vântul destinului,
la fel ca visele copilăriei
în realitatea maturității triste.
Prietenia, însă, păstrată în inimi
ca o candelă de Luminație
va străluci veșnic în inimi gemene,
chiar dacă nu tot timpul
Toamnă
Se apropie toamna
și-mi apasă sufletul.
Ploaia plânge afară,
Inima plânge înăuntru…
Prima toamnă
Pe care o urăsc și o regret.
M-aș face pescăruș,
m-aș înălța în zbor.
Multe doruri mă rod.
Afară bate vântul,
Speranțele se spulberă înăuntru.
Aș vrea să fiu un nor pribeag
Plutind pe aripi de vânt
Înspre locurile de care mi-e dor,
Înspre meleagurile
ce nu le-am putut revedea.
De ce îmi sporești durerea
Prin scrisorile nescrise?
Știi cât aș vrea să fiu lângă tine
și nimeni alta nu-mi poate povesti
ce doresc să aflu.
Chemare
Prietene dragi, unde sunteți?
Ați rămas aceleași entuziaste?
E vie încă în inimile voastre raza
nețărmuritei Speranțe ce ne-nsuflețea?
Eu sunt aici. Peste mine se-abate
suflarea crivățului singurătății,
transformându-mă în prizoniera
unui deșert înghețat.
În fumul pipelor de sfat
primit de cer, pământ și vânturi,
să ne regăsim în jurul mesei scunde –
cele ce-am fost, așa cum suntem.
Nu este imposibil – tiranul Timp
ne acordă această șansă, dacă vreți
să zidim prieteniei vechi un nou palat
pe puntea curcubeului nostru etern.
În anii cât ați fost departe
eu, singură, l-am ocrotit; ne aparține.
Acum, când toamna ni-l restituie,
chemarea ascultați-o, să-l recucerim!
Sărbătoarea însă bate tobe mii
fără alt ecou decât inima-mi pustie,
iar vântul îndoiește plopii,
frunze, nădejdi și visuri risipind.
Neliniști de toamnă
Amurgul înroșește zarea
De parcă un cuțit ar fi străpuns
Inima zeiței norilor
Iar mie mi-e dor de tine
Mai mult ca oricând.
Așa că te chem
Pe cărările gândului,
Sigură că mesajul meu
Va ajunge până la tine,
Îi vei înțelege sensul mut
și îți va șopti în taină
tot ceea ce eu n-am reușit până acum,
tot ceea ce nu s-a întrupat încă în cuvânt.

Marina Costa
Marina Costa(pseudonimul literar al Leliei-Elena Vasilescu) s-a născut la data de 7 aprilie 1968, în Bucureşti. Absolventă a Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice, a devenit doctor în economie mondială în anul 1996, specializându-se în afaceri europene.
Debut literar: în anul 1978, cu Poem interminabil,în revista Pasiuni, a Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”.
Debut editorial: romanul Pribegii mărilor, Editura Betta, București, 2016. Între timp, a publicat nouă romane (inclusiv o tetralogie istorică, intitulată Vieți în vâltoare), trei volume de proză scurtă și două de poezii, precum și poezii și proză scurtă în 14 antologii și 8 reviste literare diferite.
Premii literare și mențiuni:
-pentru proză scurtă: la Concursul Național de proză scurtă Nicolae Velea 2018, 2019, 2020, 2022, 2023, la Concursul Internațional Metafore – Ana Podaru2020, la Concursul Elogiul Iubirii 2020 și 2021, la concursul Vara visurilor mele 2021 și la concursurile organizate de revista Agora Artelorîn 2020, 2021, 2022.
- pentru poezie: la concursul de poezie Brâncoveniana 2020, Radu Cârneci 2023, 2024, la concursuri organizate de revista Agora Artelor2020 și la festivalul de poezie Șapte Inimi România 2021.
Aprecieri critice: Ana Dobre, Eliza Roha, Geo Călugaru, Victor Atanasiu, Lucian Gruia, Camelia Pantazi Tudor, Victoria Milescu, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Cleopatra Luca, Bianca Timșa-Stoicescu, Roxana Procopiescu, Ion Roșioru, Vasilica Ilie, Nică D. Lupu, Petre Rău ș.a.