
Elena Enache – Poezii de toamnă | #fabricadepoezie
O Doamna…
Tot ce pot sa spun de toamna,
E ca-i o distinsa doamna.
Intre doua varste pare
Cu alura de madama…
Ochii negri, de taciune,
Par roscat pudrat cu mure,
Trupul mladios si zvelt
Precum cel mai bun atlet.
Cand briza ii atinge blandObrazu-i palid si nud,
Pasii ii danseaza un vals
Ca al frunzelor balans.
Mantia-i ce ascunde umbre
Imi alunga ganduri sumbre,
Dare de parfum de vreascuri
Ii adulmec de sub ramuri.
Ma arunc in dansul vremii,
Pana imi joaca n piept plamanii,
Simt in tample ritmuri multe
Fara drept de apel la ganduri.
Ma imbat cu vinul dulce
Ce a fost odata struguri,
Mi se face buza dulce,
Cu gandul la dor ma duce,
Dor de o imbratisare stransa,
Vremea-i de iubit in transa.
Vreme de iubit in pace
Cu gust de afrodisiace…
Toamna avangardista
Ma surprinde aceasta toamna,
Din aceasta calda Doamna
Sau aceasta doamna calda
din aceasta toamna inalta…
din aceasta toamna inalta…
Pe sub fuste, pulpa zvelta,
Tocuri noi din crengi, stileto,
Unghii vinetii, la moda.
Asa a venit la proba
Si-a iesit seara pe ronda
Toamna ca o juna blonda
Si pozeaza drept artista
Intr-un colt de lume trista
Tanara avangardista.
Pace
E in mine o pace de o vreme…
Imi place cum mi se aseaza noaptea, lin, pe gene,
Cum mi se amesteca dimineata in ceai cu lene,
Cum imi curge agale si curat prin vene…
E in mine o pace de o vreme,
De cand iubesc singuratatea ca pe o normalitate,
De cand mi se pare timpul necurgator in aval, nefiresc de normal,
De cand miezul sufletului meu doarme in perne de aer respirabil,
De cand miroase a roua in jur si a multe dimineti curate…
E in mine o pace de la o vreme… si-n toate.
Toamna si-a turnat in mine
Tolba plina de culori,
Ruginiu si gri si rosu,
Maroniu si alb si mov,
Cer cu nori si aer proaspat,
O caldare de racoare,
Soare cat sa nu-mi inghete
Maini si nas si obraz, picioare.
Mi-a imbratisat retina
Panza astfel colorata.
M-am trezit de dimineata
Cu un dor nebun de viata
Si aud voci care ma cheama
Din adancuri de padure
Si din susurul de ape
Si din vuiet grav de munte.
Pasii simt ca vor sa urce
Pe carari nemaiurcate,
Sa imi umplu iar plamanii
De oxigen in stare pura,
Sufletul sa mai traiasca
Inca o data,
Clipa rara,
Clipa aleasa, clipa netraita-n graba…
Asa mi a suflat pe panza
Toamna bruna, toamna fresca,
Pictorita neinteleasa,
Intr-o zi, de dimineata.

Elena Enache
Sunt doar o novice in ale poeziei, dar pot sa spun ca poezia mi-a salvat sufletul intr-un anumit moment al vietii... A fost ca un declic... Un moment in care am inceput brusc sa ma uit in mine si nu in exterior.
Asa am inceput sa fac ordine si curatenie, sa aerisesc toate camerele sufletului, rand pe rand si inca nu am ajuns inca in anumite cotloane...
Pe scurt, poezia mea e o stare. Se scrie dintr-o suflare aproape... De aceea multe din ele au ramas in stare bruta... Au fost ca niste operatii deschise pe suflet... Am deschis si am „extirpat”... Si am ramas sa traiesc linistea convalescentei...
Apoi am inteles ca e ca un medicament si am inceput sa iubesc metafora... Epitetul desuet a ramas stingher si chiar si cateodata simt ca rima perfecta nu rezoneaza cu sufletul meu...
Dar, ce sentiment cand citesti o poezie matura, bine asezata pe rime ce te ridica si te coboara, te plimba prin alte lumi mai vechi si mai noi, prin istorii...
Asa am inceput eu sa scriu, pentru mine.
Si doar in ultimul timp am inceput sa ma intreb daca mai sunt suflete ce ar putea sa vibreze la fel... Si am gasit Fabrica de poezie 😊
Desi mi se pare totul atat de intim.... Si imposibil de impartasit cu restul lumii, am decis sa ma inclin in fata maestrilor si indraznesc sa impartasesc cateva dintre trairile mele cu oricine ar dori sa le... traiasca.
Sa fie poezie!