Gabriel Mitan – Poezii | #fabricadepoezie
Abuz
Astăzi cântecul meu este mut
Cuțitul
Ferăstrăul
Au o familie frumoasă în mine
Vrei
Obții
Țipi
Lovești
Ataci
Reușești
Felicitări!
Frumoasă cultură de laude.
Pentru laude un om a ucis,
După moarte există cele mai multe laude.
Atât de multe flori pe sicriu!
Vrei
Obții
Distrugi
Îți pasă
Nu-ți pasă
Reușești
Nimeni ca tine
Frumoasă expunere de forțe.
Ea se îmbrățișează cu genunchii ei
Întotdeauna a avut ceva alături
Ah, cât se simte de singură!
Crede că nimic nu e real,
E o glumă.
Ea există?
Asta e lumea?
Ai obținut-o
E lovită
Lovită
Vânătă
Tăcută
Obosită
E a ta
Pentru că vrei
Obții
Lovești
Împungi
Smulgi
Tai
Pentru că tu…
Oho! Tu!
Frumoasă manifestare de tu.
Ea plânge.
Toți o văd zâmbind,
Cineva a sărit s-o ia-n brațe
S-o mintă că va fi bine
Și că este lângă ea.
Se simte și mai singură acum.
Abuzul sfârtecă mai rău decât obuzul
mai rău decât obuzul
Carne de tun
Sunt acei fulgi de cer.
Și iată-i printre noi…
Pot face strat?
Cerul poate face strat aici?
Vrei
Obții
Sfârteci
Mutilezi
Întuneci
Capturezi
Ești stăpân
Frumoasă lume a celor puternici.
Aici este puterea?
Haha, proști! Proști!
Atât de mulți!
Nici de-ar fi în perfecțiune
N-ar știi ce-i puterea.
Putere
Sărută cuțitul care te ucide
Râde
Sângelui…
Și dansezi și dansezi și dansezi
Ce nebunie!
Zâmbești!
Ai fost cucerită
Redusă
Ucisă
Zombie
Nu după creier fugi
Ci după ceea ce numai tu poți să oferi
Te duci…
Vrei
Lovești
Împuști
Ghilotinezi
Tai
Ascuți
Arzi
Roșu
Roșu
Nimic
Bun
Obții…
Vrei
Obții.
Mereu aici la fereastră
Când m-aprinde poezia
O las să ardă…
Din focul acesta ce nu cunoaște cenușă
Strâng tot intangibilul în brațele mele…
Mi-e dor de tine,
Atât de dor încât te strâng cu versuri
În brațele mele… –
Mereu aici la fereastră
Natura îmi vorbește…
Admir tei, copaci. Admir ochii tăi.
Admir multe…
Parcă sunt în alt Univers;
Aici, oricât de departe ai fi de mine…
Eu te simt în toți atomii acestui Univers.
Te simt!…
Mereu aici la fereastră
Mă aruncă explozia poeziei
Ce s-aprinde
Când te privesc…
De 14 februarie abia aștept să petrec timp de-o înaltă intimitate cu Magda…
Abia aștept să bem vin împreună,
Și, ușor, ușor, s-o mângâi
Cu ploaia mângâierilor mele s-o deschid
Să-mi iau stiloul și să-l pun pe ea
În ea
Lângă ea
Și să scriu versuri pe trupul ei.
Abia aștept s-o văd deschisă în fața mea
În timp ce beau vin
S-o mângâi, s-o deschid tot mai mult…
Să mă deschid cu deschiderea ei.
Abia aștept să-i ating tandru și blând
Întregul său trup dezgolit
În timp ce aștern cerneala stiloului meu
În trupul său…
Abia aștept să scriu poezii
În Magda
Lângă Magda
Pe Magda
Cu Magda
Pe 14 februarie în timp ce beau vin…
Abia aștept
Să transpir de toată dragostea…
În timp ce mă „dezgolesc” în Magda…
Pe Magda
Cu Magda
Lângă Magda…
Aș vrea tot ceea ce simt să-mi pun în ea…
S-o simt și să mă simtă…
Să-mi dau drumul
Poeziei mele în Magda…
Magda e agenda mea,
Iar stiloul este un stilou.
nu m-ai întrebat niciodată de ce vreau să te fac să zâmbești
parcă ai știut dintotdeauna răspunsul pe care nu-l pot cuprinde
pur și simplu
râdeam
chiar dacă ni se tăiau aripile
în zilele ploioase ne îmbătam să râdem deasupra noastră
adică deasupra Universului
mi-erai dragă tu
și cum stăteam noi gânditori
privind pe fereastră
ah, ce copaci!…
ochii mei
ochii tăi…
și când te țineam aproape, aproape de mine
te rușinai de adâncimea ochilor mei
roșeai că te priveam cum nu mai priveam pe nimeni
au trecut multe timpuri de-atunci
și fiecare amintire e un vis dulce
toate amintirile cu tine le țin
ca pe niște tablouri într-un muzeu
doar al meu.
când sunt trist
fac tur, după tur, după tur…
și mult mai mult de atât.
tu ești
chiar și acum
în ciuda amintirilor…
tu ești culoarea din mine,
sau mă rog,
tablourile…
în rest
mai contează?
brațele tale sunt aripile de-al căror zbor
mă doare dorul
și c-am uitat să zbor
cum o făceam în îmbrățișarea ta.
nu mai știu
nu mai simt…
dar mereu mă plimb prin mine
admirându-te
Gabriel Mitan
Sunt un copil care din singurătatea face din cuvinte jucării și se joacă cu ele.