Nicolae Labiș, „buzduganul unei generații” | #AutoriiLunii
Nicolae Labiş (02 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956)
Despre moartea „buzduganului unei generaţii”, cum l-a numit criticul Eugen Simion pe Nicolae Labiş, s-a vorbit mult şi s-a speculat şi mai mult.
Cu toate acestea, nu cred că vom şti vreodată adevărul „gol-goluţ” despre nefericita întâmplare. Născut într-o familie de intelectuali patrioţi (un tată care a luptat în Al Doilea Război Mondial şi un bunic care a murit pentru ţară în bătălia de la Mărăşeşti), Nicolae a fost atras de scris şi artă încă din fragedă coplilărie.
La 5 ani ştia deja să citească, la 13 ani juca într-o piesă de Shakespeare, pe o scenă improvizată în satul natal, iar la 15 ani era cel mai tânăr participant la o consfătuire a scriitorilor din Moldova, fiind considerat „o minune a locului”. La această reuniune recită poezia sa de debut „Fii dârz şi luptă, Nicolae”, cu versuri profund propagandiste, scrise la vremea când toată lumea comunistă îi cânta ode „tătucului” Stalin.
„…………..
Te văd scriind la fizică-n odae…
Eşti un elev fruntaş, măi Nicolae,
Spre muncă şi ştiinţă avântat:
Doar ai carnet de U.T.M.-ist înfierbântat.
……
Hai, vin tovarăşe, alăturea de mine
Să cucerim zori noi de bine pline.
Priveşte! Soarele-i pe cer, hai să-l ajungem,
Prometeic raze noi să-i smulgem.
…………..”
Era la vârsta la care credea cu toată inima în doctrina partidului. O utopie frumos ambalată în care mulţi au crezut cu naivitate (până n-au mai crezut deloc). Asta explică poezia patriotică, înflăcărată, pe care Labiş a scris-o şi declamat-o cu încrederea munteanului sincer şi sigur pe credinţele lui.
Se impune ca lider de opinie datorită înzestrării sale intelectuale de excepţie şi este foarte apreciat de profesorii săi, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, al cărei elev este la Bucureşti.
Cu toate că devenise o stea a partidului, în 1954 se decide expulzarea lui din rândurile Uniunii Tineretului Muncitor/U.T.M., lucru care nu se întâmplă pentru că are sprijinul lui M. Sadoveanu care îl preţuia mult.
În 1955, începe cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, dar la care renunţă după un semestru.
În acelaşi an publică „Moartea căprioarei” în Viaţa Românească.
Un an mai târziu, se începe o campanie de denigrare împotriva lui, fiind acuzat ba de „asimilare excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie mondiale (cu referire la Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ba de „snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, slabă pregătire ideologică…”.
Poemul „Albatrosul ucis” este incriminat pentru „grave abateri de la linia partidului”.
„De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
……
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
……”
Moartea lui Nicolae Labiș, sub semnul întrebării
Cu alte cuvinte, dacă nu eşti cu noi, nu eşti deloc. Nici nu se putea altfel, în plină epocă stalinistă. Plus că era prea baudelairian pentru şantierele patriei. Nu suficient de mobilizator.
De aici probabil şi speculaţiile cu referire la cauza morţii sale, care a survenit la scurt timp după ce îşi sărbătorise împlinirea celor 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, după o petrecere unde consumase alcool (pe seama căruia s-a pus şi accidentul), în drum spre casă (după unele surse spre casa unei balerine, Maria Polevoi, cu care avea o întâlnire romantică), Nicolae Labiş alunecă pe scara tramvaiului şi cade pe şină. Grav rănit ajunge la spital, cu coloana vertebrală fracturată. Au fost martori care au declarat că a fost împins şi chiar el ar fi mărturisit apropiaţilor, pe patul de spital, că nu a căzut, ci că a fost îmbrâncit de cineva pe care nu a reuşit să-l vadă. Cu toate acestea, oficial a fost „un simplu accident”.
Astfel, după multe zile de suferinţă, la 22 decembrie 1956, Nicolae Labiş trece în eternitate, dictând chiar în acele zile chinuite „Pasărea cu clonţ de rubin”, poem publicat postum în volumul „Lupta cu inerţia”. Un poem–testament, aş zice eu.
„ Pasărea cu clonţ de rubin
s-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin
Iar mâine,
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…”
Ce ar fi fost Nicolae Labiş, dacă n-ar fi sfârşit prematur?
Un poet genial, disident pedepsit de „establishment” pentru neconcordanţe ideologice şi agitaţie periculoasă?
Poate da, poate nu. Va rămâne o enigmă, pentru că zborul lui s-a frânt înainte de a prinde cu adevărat aripi.
