Oana Anghel – Poezii #FabricadePoezie

Ȋmbrățișările pansează suflete…

Ȋmbrăţişările pansează suflete…
Clipă aruncată peste clipă naşte un prezent pur fără minte.
Libertate, eşti singură?
Te aştept de mii de vieţi, ai stat ascunsă ȋn cufere ȋncuiate de frici.
Ce zici, ieşi afară să vezi frumosul?

18 ianuarie 2018


Taifas de iulie

Un scepticism fără sfârşit
şi-o mare de lacrimi apuse,
stăteau la un vin de taifase
ȋn aşteptarea unui matur răsărit.

-Ţi-am spus de-atâtea ori
că oricât ai ȋncerca să seci,
mereu vei vrea să treci
peste intuitivele erori.

-Dar ce vrei tu să fac,
să nu mai strâng lacrimi?
Ţie ţi-e uşor fără patimi
Dar eu nu pot ȋn veci să tac.

Şi-au stat şi stau şi-acum,
şi joacă şah cu-alegeri,
şi trec prin tinerele veri
lăsând ȋn urma lor doar scrum.


Iubire hamletiană

S-a născut un dor de noi; poţi să vii să-ţi dau din iubirea mea
Acum că am gasit-o ȋn mine, atât cât văd şi simt-
deşi ştiu că e nemărginită-
ȋţi dau şi ţie să guşti.
Ȋncercam demult s-o trezesc din coşmarul negării propriei existenţe,
se credea iubire hamletiană,
A fi sau a nu fi iubire…

28.12.2017


Şi zici că nu….

Şi zici că nu….
Nu!
Dar dacă-ţi dau apusul?
Mă mai gândesc….
Dar dacă vin cu soarele pe aripile unei păsări
Şi dacă-ţi bat ȋn geam cu raze aurii,
Te mai gândeşti?
Mă mai gândesc, dar ȋncă nu-s foarte convinsă….
Dar dacă-ți aduc pe rând, culori de toamnă jucăuşe
Şi te-mbrac în frunze, roşii, galbene, arămii,
Ai vrea-ntro zi?
M-am mai gândit şi-acum ȋți voi spune
Dorinţa mea pe bune:
Aş vrea să mi-o aduci pe doamna toamnă,
La mine la nunta mea să fie naşă,
Şi nu vreau doar apus de soare,
Vreau răsărit cand e mic şi dulce,
Şi nu vreau doar frunze moarte,
Ci verzi şi crude.
Ei bine, draga mea, află că toate acestea,
Tu le ai deja,
Ele sunt părţi din tine dar
Tu ştiai deja.
Şi eu, şi tu, şi soarele şi frunza, chiar şi toamna
Sunt ȋn mine şi-n tine.

24 octombrie 2019


E linişte

Ȋn liniştea asta nepătrunsă
Un val de ceaţă ȋmi apare,
E ca o coardă de vioară unsă
Şi ca după ploaie-o boare.

Aş vrea să duc umbrele ȋnapoi
Şi cerul să privească stele
Dar lumea nu-i facută de doi
Ȋn dans etern de iele.

O pauză de lume se dorea
Şi timpul să se-oprească
Ca un nebun ce mereu voia
Să aibă cu cine să vorbească.

E suferinţă spartă-n miez
E dor de casă şi de pământ
E valul amintirilor trase peste văz
E acum şi aici putere de cuvânt.

12 martie 2020


Umbre

Şi doare azi şi doare de ieri şi doare din ziua aceea ȋnsorită
De când s-au ȋntâlnit un ȋnceput de eu
Şi un tu sfios.
Mi-am legat la ochi intuiţia şi am sechestrat-o ȋn ȋntuneric
Iar de-atunci câstigă celelalte la jocul vieţii cu alegeri.
Ai câteva secunde să decizi de fiecare dată dacă o vei elibera.
Aleg mereu să o las în umbră și să fac loc unui regret,
O aud câteodată ţipând că nu e prima oară când este aşa.
Acest acum se repetă ȋn timpuri paralele,
aşteptând un nou ȋnceput.
Eu ştiu, tu ştii că-ntro zi vom rupe lanţurile egoice şi ne vom trezi,
Dar până atunci, te târăşti ȋn sclavia fricii aşa cum te-ai obişnuit.
Oare când vom avea curaj să ne iubim pe noi ȋnşine?

16 mai 2020

Oana Anghel

Sunt actriţă la Teatrul Logos şi Teatrul Metropolis.

Am ȋnceput să scriu poezii de la vârsta de 16 ani când am descoperit şi pasiunea pentru actorie.

Găsesc inspiraţie pentru poeziile mele ȋn orice mă ȋnconjoară. Pentru mine, poezia este o formă de eliberare, o reacţie a lăuntrului meu la iluzia realităţii.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!