Mihai Manolescu – Poezii | #FabricadePoezie

Păpuşarii

Născuţi sub zodie de foc,
Destinul i-a-nzestrat din plin
Cu avantaje şi noroc,
Care s-au adunat ciorchin.

Prin darul lor de-a mânui
Şi prin puterea ce o au,
Fac absolut ce şi-ar dori,
Iar socoteală, nici că dau.

Prezenţi în colţuri ale lumii,
Acolo unde-au fost lăsaţi,
Deşi se ceartă ca nebunii,
Îţi vine ca să juri că-s fraţi.

Cu o aceeaşi dibăcie
Au construit în lumea lor
Un teatru de păpuşi, să fie,
Un fel de joc multicolor.

Cu măiestrie debordantă
Conduc păpuşile din sfori,
Găsind povestea amuzantă
Cu mici variaţii de actori.

Păpuşi de ciocolată, albe,
De abanos, sau chiar gălbuie,
Ce parcă-s aşezate-n salbe
Şi vin poveştile să spuie,

Apar pe scenă la comandă
Şi-apoi nu le mai vezi pe rând,
Creând o-ntreagă sarabandă
De piese ce se văd jucând.

Ei, păpuşari fără regrete,
Pe care soarta îi răsfaţă,
Iar ele, biete marionete,
Ce cred că au o proprie viaţă…


Fericirea

Fericirea e-o rază de soare scăpată,
Din ceruri, discret, printre nori,
Lumină curată ce-n suflet îţi poartă
Speranţa, în mii de culori.

Fericirea e-un susur de apă din munte,
Adus la ureche de vânt,
Prin văile largi, peste creste abrupte,
Un tainic şi dulce cuvânt.

Fericirea e cântul de păsări ce zboară
Deasupra-ţi, în miez de April,
Melodic fior ce în tine coboară
Plăcerea în haine de tril.

Fericirea-i ţinută în lucruri mărunte…
O clipă, atât de-ai privi,
La păsări, la soare, la creste de munte
Şi tu fericit ai să fii.


Un trandafir de Mai

Cât mi-aş dori un trandafir de Mai să fiu,
Parfumul tău aproape să îl ştiu
Şi contopiţi într-o celestă-mbrăţişare,
Uitând că ne e viaţa trecătoare,
Să preţuim un singur lucru, sfânt,
Făcând iubirii noastre pure legământ.

Aş vrea să-ţi mângâi buclele de aur,
Ţesute parcă de un tainic faur
Şi să-ţi lipeşti de mine buzele-nsetate,
Până ce sute de petale delicate
Vor şti ce-nseamnă cu adevărat pasiune,
Născută într-o zi de Mai anume.

Cuprins uşor-uşor de mâini catifelate,
Îmi vei lăsa, pe rând, emoţiile toate,
Cât timp mă voi fi dăruit cu totul,
Fără să mă gândesc vreun strop, nărodul,
Că mi-am dorit un trandafir de Mai să fiu,
Chiar dacă-n Iunie sufletu’-mi va fi pustiu…

Mihai Manolescu

Autoportret

Mi-a plăcut să construiesc.
Însă nu am vrut să folosesc cimentul,
Pentru că riscam să te prind captiv
Într-o structură rigidă.
Am preferat să pun cuvânt peste cuvânt
Şi să-ţi las libertatea
De a-ţi folosi propria imaginaţie drept liant.
S-ar putea ca ceea ce am construit,
De această dată împreună,
Să fie ceva mult mai durabil decât betonul:
O poveste în versuri,
Al cărei final să reprezinte descoperirea
Unui lucru magic.
Poate că te va face să zâmbeşti,
Sau poate te va face
Să te încrunţi pentru o clipă.
Cu siguranţă însă va produce o emoţie
În interiorul fiinţei tale
Şi te va ajuta să te descoperi pe tine,
Aşa cum nu ştiai înainte că eşti...

Ce părere ai?

error: Content is protected !!