Any Marin – Poezii | #FabricadePoezie
A.777
(Poezia a fost scrisă după vizita în lagărul de concentrare de la Auschwitz)
M-ai privit în hăurile minții
Iar sufletul s-a prelins pe dune
Mi-au smuls venele și numele
Iar esența era eternă pe divan
Un alt mort care mergea către eliberare
M-am uitat către cer și am strigat
Sufletul meu suspină și tânjește dupa dor în curtea Ta
Voi domni de după râu iar ei vor linge țărână din urmă
Domnul le va pune pietre în buzunar
Nu auzi un clopot
Vei rămâne cenușă în groapă
Doar Tu m-ai privit
M-ai despărțit de mamă și de soră
Ochii nu mi-i vei lua
Sufletul nu-l poți scoate din găvane
Ți-am pictat salvarea în baracă
Ți-ai întors spatele
M-am hrănit cu lapte și țărână
N-ai coborât
Ți-a fost si Ți-e frică
Așa că am luat un spațiu între clavicule și am pus stele
Cu genunchii aplecați ți-am adus slavă
Slava mea nu e destul de bună?
Mi-am spart genunchii în bucăți și ligamente să fac o cale către Tine
Nu vedeai
Nu auzeai
Oare să mai pun stele în spațiul de pe frunte?
Prin ochi
Corpurile noastre n-au fost ale noastre de la început,
Iar atunci când ne priveam în ochi,
Noi nu eram noi,
Ci frânturi a tuturor ce au trăit vreodată
Prin ochii mei verzi vedeai îngeri cu aripi strâmbe
Prin ochii tăi căprui vedeam abisurile adânci ale unui martir
Prin ochi și prin alți ochi
Prin bătaia genelor o decadă trecea
Deci spune-mi,
Dacă aș clipi mai des, voi fi mai aproape de miezul eternității
Cromatografie
Sunt coasta smulsă și pierdută care te-a creat
Pumnul de pământ pierdut în Eden
Cu genunchii aplecați de măduvă izolării, ai adus slava zeilor
Dar ceea ce numeai slavă, nu erau decât fragmente din propria creație
Fragmente care-ți șopteau:Te aleg pe tine muritorule să mă alegi
Dar ai ales să mă culegi și să mă duci prin etern
Etern, eter
Dizolvă-mă până mă transform în anestezic
Să rezoneze cum dansam printre orbitali,
Într-un dans nebun întodeauna simetric în dreapta ta
Mă transform spontan printr-un exces de forțe și cad
Tu ai rămas solvent, staționând printre elemente
Încercam să ne amestecăm, dar ne-am pierdut culorile
Un strop din cerneală care te-a scris, s-a risipit într-un pahar de apă
Fără să știi tu…
Fără să știu eu…
Că eram însăși definiția cromatografiei
Maree
Ochii nisipului s-au închis și împrăștiat
în fragmentele de nisip care n-au văzut vreodată marea
Cu toate astea, copile, încă simți.
Vezi valul?
Mi-ai luat puterea de a mă arunca în mrejele tale
În viața de după furtună
Suntem noi
Simți cum algele îți străpung venele?
Cugetul se transformă în pescăruș
Reflectă secunda eternă
Simți lanțurile de la gleznă?
Copile, nu pleca de lângă Daimond
A ta era privirea, al tău este trupul care arde
Îmbalsămat de spirit, n-a mai rămas decât materie
Apropiindu-ne de zilele care nu vor mai veni niciodată
Spune-mi, copile
Cum este să știi că eu te șterg?
Cum este să știi că te redesenez din propria materie?
Cum este să știi că nu ești real, ci doar o sumă de alegeri?
Pe creasta emergenței
Uneori mă întreb de ce te scriu
De ce atâtea cuvinte par prea sărace să te cuprindă
Lasă-mă să încerc din nou
„Semper eadem”-un ciclu infinit de disperări mute
Dacă ar fi să te strig printre fragmente, ai avea pete de cerneală în cerul gurii
Am orbit în așteptarea ta și ți-am lăsat suflarea în mâini
Că să văd frumusețea și să las nedreptatea minții sieși
Locuinței morților am strigat și mi-ai auzit glasul
Ți-am lăsat scrisoarea către propria ființă, dar nu puteai să o ridici
Copile, ești murdar pe mâini!
Carnaval de suferință
Mi-ai otrăvit existența
Care căi duc acum spre ține
Găsim confort în străini
În speranța că îți vor picta salvarea
Ai vrea să te sufoci în propriile șoapte
Dar ai rămas fără plămâni care să inspiri
Afazic respir
Trupul îngână sunete și orchestre
Le preiau și le îngrop, apoi un bloc de gheață apare în loc
Se adună în vene gheață și blesteamă
Sub ochii mei se lasă șuvoi de sânge
Se scurge
Cum se bâlbâie moartea, mai apare un abis
O secundă de chin
Iar pentru el
Un spectacol, un târg divin
Cum aș putea să ies din pielea atât de firavă?
Cum aș putea să privesc dragostea mai sus de palmele care-ți vor rămâne întinse și de corzile rupte de dor?
Sonete cântate în delir
Am o lipsă acută de somn și credeam că e insomnie
Am o lipsă acută de dor care îmi sparge pieptul în sonete
Parcă se rupe din lemn
Din coarda care s-au plictisit sa mai cante
Într-un tempo mai rapid, mi te arătai
Într-un tempo mai lent, propria-mi memorie îți dansa valsul de iarnă
Strigai în vis:E violoncel!
Îți umplea delirul
Îți umplea gândul de cămăși de forță și voci care se pierdeau în vânt
Cu tâmpla sparta de stele, strigai:Era candoare
Existai într-un timp paralel a unei galaxii încă nedefinite
Am o lipsă acută de somn și nu am nevoie de perfuzie
Any Marin
Numele meu este Marin Any și sunt studentă la Facultatea de Psihologie din Cluj Napoca.