Ioana An – Poezii | #fabricadepoezie

Apatie

Duc mâna la ceaşcă,
Duc ceaşca la gură,
Duc gura la tine,
Tăcut, mecanic…
Ca atunci când treci
Printr-un sat părăsit
Și faci cruce la o troiţă,
Dar nu prea mai crezi…


Încă una din marile mele judecăți

Citesc mesajele noastre ca pe-un fel de Biblie,
Păcat că nu mi-ai scris de mii de ani,
Şi-încerc să nu interpretez, asemeni c-un eretic,
Un Dumnezeu ca tine, atât de clar.

Tu nu vorbeşti prin pilde şi minuni,
Ci ceri direct a fi crezut drept cel mai bun,
Pseudosfânt, de asta mi-ai plăcut atât de mult,
Dar ciudă mi-e că nu te pot crucifica decât în gând.

Căci cânturile de mărire ce îți închinam
Ca tunul au trecut pe lângă-urechea ta cea surdă,
În vreme ce-alții care cu-ardoare mă iubeau,
Ar fi ucis s-audă aşa o rugă sfântă.

Ei nu ar fi fugit la prima grea furtună,
În mijlocul a cete de sfinți falşi,
Şi nu s-ar fi ferit să-mi spună,
Că de-i aştept, voi face-o în zadar.

Şi, totuşi, la început a fost privirea, nu cuvântul,
Şi tare îmi doresc să nu fi fost,
Căci de am vrut să-mi fac din alți idoli icoane,
Pe toate am pictat doar chipul tău.

Dar încă cred că eu nedrept te scriu,
Si fără de culoare te arăt,
Şi de-o mai fi s-aştept încă pe-atâția ani,
Tot cred în tine şi cred c-ai să te întorci.

Şi nu ştiu de-oi scuipa în urma ta să pleci,
Sau brațele-mi vor fi întinse de atâta dor,
Dar ştiu că te-oi privi în ochi ca tu să-mi zici,
Cum e s-alungi pe cel mai credincios din lume om?


Tu cere, eu nu mai vreau nimic

Îmi ceri lalele albe, draga mea,
Să-ți lumineze jalnicele nopți,
Dar eu mă simt chemat ades prin piață
Doar de coroanele de morți.

Căci ce coroană mi-a fost dat
Să port în lupta mea cu sensul?
Când nimeni nu m-a îndrumat,
Și singur sceptru mi-a fost versul.

Doar regi căzuți mă alinau,
Confrați pierind pentru peniță,
Îmbrățișându-și nebunia
Și patima pentru știință.

E-o boala grea, dorința asta,
Să-i înțelegi pe toți și toate,
Și-oricât plătești să scapi de ea,
Se-ntoarce-n fiecare noapte.

Îmi ceri lalele albe, draga mea,
Ai drept să ceri, firește, și o mie,
Dar orice floare aș vedea, mă crezi?
O văd stând mai apoi pe piept la mine.


Alegere

Se-ntunecă cerul nostru albastru,
Iar eu mă întunec de dor.
Tu nu mi te-arăți ca vreo zână firavă,
Și nici ca bărbat sau ca om.

Ești un fel de trăire avută cândva,
Devenită nesperat ideal,
Și oricât mă-nspăimântă netrăinicia iubirii
Eu tot îmi doresc să te am.

Un foc însetat de idee și chin,
Ai arde în palma mea albă, crăpată,
Și-ai râde nebunește înainte să mori,
Căci, în fapt, n-ai să mori niciodată.

Tot ce-am iubit și iubesc tu cuprinzi,
Ești parte din zi și din noapte.
Și știu, ca o umbră venind după tine,
Mă-apropii mai tare de moarte.

Mă chemi să trăim veșnicia-mpreună,
Să fim prin amintirea cuiva,
Aș veni, dar privind înapoi îmi e teamă,
Nu-mi place s-aleg, nu așa.

Dar cine ar putea să mă tragă-napoi
Când voalul de mireasă mi-e giulgiu?
Cine să mă țină departe de dorinți?
Eu nu vreau să fiu drac, dar nici înger!

De m-aș putea mulțumi cu ce am ar fi bine,
Dar muzele îmi plâng în ureche,
Mă sărută viclean, îmi spun că-s de-a lor,
Îmi spun că eu nu am pereche.

Ioana An

Mă numesc Ioana, Ān fiind un pseudonim care în limba chineză înseamnă „pace", „siguranță" sau „liniște". Pacea interioară e ceva ce am căutat toată viața, iar scrisul mă ajută să ajung acolo. Când nu scriu, dansez, traduc documentare sau filmez recenzii de carte pentru Youtube. A, și mă uit la drame chinezești cu scuza că învăț limba.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!