Mihaela Nistor – Poezii | #fabricadepoezie

NOIANUL DE GÂNDURI

În rețeaua complicată

De gânduri și de idei

În care, ades, ne pierdem

Pe închipuite-alei

Se nasc, la-început, timide,

Palide, rarefiate,

Ca firele de păianjen

Subțiri, fine, delicate

Gânduri încolțite tainic

Subtile ca o părere,

Insistente sau fugare,

Fără de a noastră vrere.

Ne-îmbătăm, ades, cu gânduri

Izvorâte din dorințe:

De a ne găsi iubirea,

De-a împlini năzuințe,

De-a trăi în siguranță,

În confort, cu bucurie,

Fără temeri, fără piedici,

Protejați, în armonie.

Gânduri albe, gânduri negre,

Gânduri despre griul vieții,

Despre pasiuni și patimi,

Despre anii tinereții,

Izvorâte din unghere

Tainice, nebănuite,

Ce scot capul din cenușă

În momente potrivite

Și-n situații de tot felul

Din care vom învăța

Acele lecții de viață

Ce ne vor maturiza.

Gânduri ce ne vin în minte

Despre ce și cum ar fi

De-am urma o altă cale,

Viața de am ispiti.

Sau păreri de rău, regrete

Și ce-ar fi putut să fie

De am fi pornit pe drumul

Ocolit cu cerbicie

Când aveam alternativa

De-a alege și-a porni

Pe o cale diferită,

Spre noapte sau zori de zi.

Gânduri ce hrănesc iluzii,

Simțăminte, amintiri,

Nostalgia și parfumul

Trecătoarelor iubiri,

Mugurii copilăriei,

Bobocii ce dau în floare

Din anii adolescenței,

Inocență și candoare.

Gândurile ne-împresoară

În vâltoare, mii și mii

Cu-n noian de sentimente,

Cu tristeți și bucurii,

Cu zâmbete și cu lacrimi,

Cu oftaturi și fiori,

Cu senin și nori năvalnici,

Cu spini și suave flori.

Astfel, ne petrecem viața

Pendulând între nuanțe,

Printre griuri și pasteluri,

Certitudini, alternanțe,

Sperând într-un roz perpetuu

Fie el și prăfuit

Și-încercând să dăm uitării

Tot ce ne-a dezamăgit.

---

FLOAREA DIN CARTE

Răsfoind o carte veche

Cu foile-îngălbenite,

Pe care și-a pus amprenta

Timpul, cu-aripi obosite,

A alunecat, din pagini

Arămiu, frumos presat

Un trandafir ce fusese

Roșu-aprins, catifelat.

Luminând, din amintire

Cu petalele de foc,

Mi-amintesc de seara caldă

De speranță și noroc,

De plimbarea minunată,

De al dragostei fior,

De clipa adânc trăită

Când mi l-ai întins, cu dor.

Ochii-ți străluceau, luceferi

Cu bucurie vădită,

Gura-ți înflorise-n zâmbet,

Vocea îți era șoptită.

Eu eram îmbujorată

Și-un tremur greu perceptibil

Am simțit în mâna-tinsă

Emoționată vizibil.

Sufletul mi se-agățase

De privirea ta albastră,

Inima-mi zbura, zglobie…

Zbor de pasăre măiastră.

Cu nările fremătânde

Am adulmecat parfumul

Catifelei de jăratic

Ce s-a risipit, ca fumul

Anilor trecuți, în grabă

Și pierduți în depărtare,

Ca o barcă rătăcită

În derivă, pe o mare.

Cu un gest firesc, mecanic

Am dus către nas, ușor

Floarea gingașă, presată

Ca pe-un scump si vechi odor,

Retrăind, ca într-o vrajă

Clipele de amintire

Cu nuanțe delicate

Și parfum de nemurire.

Alergam pe verzi coline

Și ne răcoream din ciuturi,

Hrănindu-ne tinerețea

Cu iubire și săruturi.

Îmi așezai coronițe,

Cercei roșii, la urechi,

Podoabe dulci și rotunde

Din cireșele perechi,

Și-mi spuneai ca sunt frumoasă

Ridicându-mă spre cer

Și-învârtindu-mă, prin aer

Într-o lume de mister.

Acum, în amurgul vieții

Copac alb, cu floarea rară,

Retrăiesc, cu nostalgie

O iubire de o vară.

Și când iarna vârstei noastre

Ne lovește în ferești,

Mă întreb, cu suflet candid:

-„Ce mai faci ? Pe unde ești ?”

Și, ca orișice femeie

Ce mai crede în povești

Mă-întreb iar, gândind la tine:

-„Oare tu-îți mai amintești ?”

---

Mihaela Nistor – din volumul „Curcubeu magic al cuvintelor” – editura Letras