Ochii tăi sunt precum o cortină ce dezvăluie o adevărată piesă de artă
Suntem doar noi sărutându-ne într-o lume pastelată.
Vreau să pictăm cerul sufletului doar cu magie
Vreau să te descifrez dincolo de orice cuvânt sau privire.
Ne jucăm cu arta ce dezvăluie orice sentiment
Iar inimile noastre bat concomitent.
„Azi, în sat, o faptǎ mare!”
Zise domn’ Primar pe-o bârnǎ
„Sǎ veniți cu mic cu mare,
Sǎ vǎ spun la fiecare,
Ce e-n sat si cum se-ntâmplǎ!”
Surpriza de a mă încânta cu ceva nou în fiecare zi
Este o înșelăciune a simțurilor
Își face loc în cap și creează un pustiu
În care nu mai e altceva.
E ca o dună de nisip,
Peste care nu pot trece decât
Dacă iau o gură de apă rece
E ca o goană după adevăr,
Peste care nu pot să sar,
Pentru că aș avea de-a face cu mine.
Și nu e bine!
Ne plângem de trecut, de greșelile făcute, de oameni meschini,
dar preferăm să aruncăm la gunoi clipe dintr-un prezent cu oameni mai buni,
Suntem oameni imperfecti, cinici și muritori
dar ne purtăm de parcă vom trăi evergreen,
Și va veni o zi când vom privi în urmă
și nu vom înțelege nimic din clișeele lăsate în viață, în buclă…
Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 – d. 9 septembrie 1898), având numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.
Prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.
Poezia lui Mallarmé a fost sursă de inspirație pentru mai multe opere muzicale, în special muzica lui Claude Debussy în anul 1894, care interpretează poezia „Prélude à l’après-midi d’un faune” ce creează impresii puternice prin utilizarea unor fraze izbitoare, dar izolate. Maurice Ravel pune și el opera lui Mallarmé pe muzică în anul 1913 cu poezia „Trois poèmes”.
Femeile stăteau aliniate,
cu capul plecat în pământ
şi bancnote noi strânse tare
în mâini, în pumnii crăpați,
de muncă şi ani.
Așteptau; mă-ntrebam, ce anume?
şi ce făceau cu-acei bani?
M-au prins zorii încercând să-mi lămuresc trăirile,
Și n-am avut curajul să blamez dimineața
că încă mă sufoc între pat și versuri,
cu mintea uitată între timp și ploi.
Mă fugăresc într-un cerc închis amintirile
în care mă amăgesc singură că am înțeles viața,
Da-s prea tânără pentru scris literaturi…
Circumstanțială de cauză
Pentru că sunt om și am suflet
Pentru că mi-ai spus cele mai triste cuvinte despre mine
Pentru că la geamurile nopții bat inimi
Pentru că la capătul zâmbetului a murit un câine
Pentru că ceasul și-a înghițit limbile și limbile cuvintele
Pentru că în cercul nostru a crescut un pătrat
Pentru că buzele mele au gust de asfalt
Pentru că linia vieții mi-e plină de scame
Pentru că mi s-a pus un gând între coapse
Pentru că în floarea vieții clocește un ou
Vântul blând al serii înspuma părul ei mai lung ca niciodată. O priveam discret cum își umezea buzele. Cred că o făcea pentru a simți aroma pinului înmugurit. Modul în care își răsucea părul era dezarmant. Îl răsucea, apoi îl apăsa pe piept, pe linia lănțișorului ce se confunda cu auriul părului.
– Te-am remarcat în grupul venit din Prahova. Ești cel mai retras dintre toți. O faci intenționat?
– Sigur. Îmi propusesem să mă rătăcesc de grup încă din prima seară. Chiar înainte să te cunosc, erai acolo, undeva în mintea mea…
– Să știi că eu cred în așa ceva. Să nu îți pierzi gândul. Ai idee unde suntem și cum ne putem întoarce la Pensiunea Colina? Ești cazat tot acolo?
Vineri seara, pe la ora 7, ne-am întâlnit cu o ocazie foarte specială:
Fabrica de Poezie a împlinit 2 ani!
Dată fiind situația actuală, evenimentul a avut loc online, dar emoțiile „din teren” s-au menținut aproape neatinse.
Pe lângă alte discuții și zâmbete, am privit împreună această retrospectivă, un clip pe care l-am editat cu greu. De ce? Pentru că mi-a fost aproape imposibil să aleg.
Ce să tai și ce să las?