Nicolae Ursu – Poezii și fragment de proză | #FabricadePoezie
CĂLĂTORIND
Cu stropi de rouă pe picioare
Și mumurând pe buze cântec de izvor,
Cu soarele ce-abia răsare
Pornind pe drumul său de veșnic călător,
Cu foc nestins de tabără în suflet
Și desenând în minte verde crud,
Cu gândul tot mereu un umblet
Pășind pe unde pașii nu ajung,
Cu ochi închiși ce cheamă ploaia
Și stânci golașe înfipte-n cer,
Cu turmele de oi și neaua
Din vârfuri unde-i veșnic ger,
Cu toate mă întorc culese-n suflet
Și-mpachetate într-un colț de cer,
Din când în când le răsfoiesc și cuget:
Va fi și anul viitor la fel?
FRAGMENT
Amintirile unui anonim
Făgăraș
Când te apropiai de gara Fǎgǎraş, se vedeau clar şi proeminent patru blocuri înalte, grupate douǎ câte douǎ, aflate în apropierea gǎrii. Restul clǎdirilor erau joase şi nu ieşea niciuna în evidențǎ, doar dacǎ te uitai atent, puteai vedea turlele bisericilor evanghelicǎ si reformatǎ. Odat[ coborât din tren în garǎ, se putea spune, cu oarecare aproximație, cǎ ai pǎşit in centrul țǎrii. Nu m-am simțit deloc a fi în centrul lucrurilor, pentru cǎ împrejurimile erau comune şi prezentul foarte îndepǎrtat de speranțele şi aşteptǎrile mele. Dar toate acestea aveau mai puținǎ importanțǎ. Aveam ceva de fǎcut.
Am pornit spre Centru pentru a mǎ caza. Nu mǎ aştepta nimeni, nu ştiam nicio adresǎ, nu aveam rezervare şi nu cercetasem inainte ce hoteluri sunt disponibile. Am mers aşa „studențeşte” la trosnealǎ. Pe de altǎ parte, sǎ fim serioşi, la vremea aceea, într-un oraş ca Fǎgǎraş, nu se gǎseau pensiuni şi hoteluri pe toate strǎzile încât sǎ îți fie greu sǎ alegi: era un hotel mai mǎricel în centru (aici câteva camere amenajate în Cetatea Fǎgǎraşului) şi altul mai mititel, pe strada Republicii, care se numea Hotel Progresul. Normal cǎ am mers la Hotel Progresul. Eram îmbrǎcat în haine de munte pentru varǎ, cu rucsac în spinare şi bocanci în picioare. Lumea în jurul meu era îmbrǎcatǎ de oraş, la tenişi si sandale, aşa cǎ atrageam atenția pe unde treceam, pentru cǎ oraşul nu era oraş de munte, ci oraş de lângǎ munte, iar cei care urcau sus nu se plimbau pe strada Republicii, ci o luau la pas pornind de la Sâmbǎta sau din oraşul Victoria. Hotelul era aproximativ în centru pe o stradǎ tipicǎ pentru burgurile transilvane: casǎ lipitǎ de casǎ, de o parte şi de alta a strǎzii, având parter şi etaj şi fațadele vopsite în diverse culori. O casǎ era casǎ, altǎ casǎ era magazin, altǎ casǎ era farmacie şi tot aşa… Dupǎ ce intrai în casa care era hotel, simțeai un miros consistent de țigǎri şi pǎşeai pe mocheta uzatǎ din dotare care te conducea spre recepție. Acolo, o doamnǎ plictisitǎ m-a anunțat cǎ nu are decât camere cu grup sanitar pe hol. Parcǎ m-a lovit cu buzduganul în moalele capului! Veneam dupǎ un sejur la cabanǎ şi tot ce îmi doream mai mult era un duş. Femeia aceasta mi-a sugrumat scurt toate speranțele şi m-a trimis la caznele iadului! Deci, mai departe în purgatoriu.
Am urcat la camerǎ şi, dupǎ ce am intrat, am avut acea senzație pe care o ai când te uiți la un western cu cowboy: salon/urci pe o scarǎ la etaj/deschizi uşa unei camere si înăuntru vezi un pat, un scaun, un lighean pe un stativ şi o carafǎ mare pentru apǎ/Dedesubt, muşterii se bat cu scaune şi trag cu pistoalele….
Aici nu era saloon, dar camera era asemǎnǎtoare. Ȋn locul ligheanului, era o chiuvetǎ cu oglindǎ, ca la baie, şi un suport cu prosoape. M-am spǎlat soldǎțeşte (inutil sǎ precizez cǎ apa caldǎ, nu…) şi am coborât pe strasse.
Prelungindu-se dinspre Tǎbǎcari si Biserica Romano-Catolicǎ, bulevardul central trecea pe lângǎ Casa de Culturǎ şi Cetatea Fǎgǎraşului şi se îndrepta cǎtre piațeta Primǎriei de unde, fie o puteai continua înainte spre Biserica reformatǎ, fie o puteai lua în lateral, pe lângǎ Casa Cǎsǎtoriilor, pentru a ajunge la Biserica Evanghelicǎ sau Biserica Ortodoxǎ Sf. Treime. Cetatea era punctul central şi îşi pǎstra într-adevǎr aerul medieval întǎrit de şanțul de apǎrare, întotdeauna plin cu apǎ. Mai era era un loc mai modest, dar nu lipsit de notorietate – cofetǎria Embacher cu cea mai vestitǎ rețetǎ de profiterol, pǎstratǎ cu strǎşnicie ca secret al familiei şi transmisǎ din generație în generație.
Ȋn centru, nu puteam afla nimic despre postul meu, aşa cǎ am încercat sǎ mǎ interesez la hotel. Acolo, nimeni nu ştia nimic despre secția din Fǎgǎraş a IUGTC-BRASOV. Nu auziserǎ niciodatǎ de IUGTC. Singurul sfat primit a fost sǎ merg la Combinat, în Colonie, şi sǎ întreb acolo. La Fǎgǎraş erau doua lumi: lumea oraşului si lumea combinatului. Lumea oraşului era mai micǎ decât lumea combinatului. Nitramonia Fǎgǎraş ținea pe umerii sǎi tot ținutul Fǎgǎraşului. Se întindea pe o suprafațǎ de 490 hectare şi avea în jur de 10.000 de salariați. Declarat oficial, la combinat se fabricau ingrǎşǎminte, însǎ, în fapt, se fabricau mai ales pulberi explozive, TNT, lansatoare de rachete, rachete antigrindinǎ şi câte şi mai câte. Cu acest profil de fabricație trebuie sǎ vǎ spun cǎ zona mustea de securişti, care trebuiau sǎ ştie tot: cine vine, cine pleacǎ, de unde vine, unde se duce, ce a mâncat la prânz şi ce are de gând sǎ bea la cinǎ. Era o foşgǎialǎ de nedescris şi mai târziu am constatat cǎ nu puteai şti cu cine stai de vorbǎ. Pe platforma industrialǎ mai erau o fabricǎ mare de construcții metalice UPRUC şi un FNC mai mic (Fabrica de Nutrețuri Combinate). Din ce mi-aduc aminte, cred cǎ era şi o fabricuțǎ care producea fulgi de cartofi. Oricum, când spuneai Fǎgǎraş, spuneai Combinatul chimic (Nitramonia). Zona industrialǎ se afla in sudul oraşului, undeva la aprox. 2 km spre munte şi se putea ajunge la ea pe douǎ cǎi, care se uneau la poarta combinatului formând un fel de buclǎ de acces.
Prima cale urmǎrea îndeaproape linia feratǎ de acces uzinal, trecea pe lângǎ fabrica de azotat/anilinǎ şi în final o cotea în dreapta, pe strada Ciocanului, spre poarta principalǎ. Ȋn drum, se trecea de blocurile- cǎmin ale Coloniei, de cantinǎ şi, în fața porții, se mai cotea odatǎ în unghi drept, intrându-se pe strada Combinatului.
De aici, a doua cale o pornea spre oraş, intâlnea drumul ce venea de la Hurez şi intra in Fǎgǎraş pe la cartierul Florilor.
Cu rucsacul în spate, am pornit-o dimineața cǎtre Combinat. Pe jos, pentru cǎ maşinile transportului în comun treceau doar la ora schimburilor, între, neavând traseu. Ajuns în zona Coloniei, cautǎ acul în carul cu fân. Am vǎzut cǎ trec basculante cu pǎmânt şi am întrebat şi eu un şofer care oprise la Cantinǎ:
„Vezi şi tu cǎ au ǎştia o secție, undeva pe lângǎ Plopului.”
Dupǎ ce am dat cotul la cantinǎ, am vǎzut o poartǎ care dǎdea într-o curte cu utilaje. Nu era cine ştie ce acolo, dar era mişcare. Cum intrai, în stânga, era o halǎ micǎ cu basculante dezmembrate, apoi în continuare o altǎ halǎ baracament şi în spate, pe dreapta, o clǎdire de birouri. Ȋn mijloc, o curte mǎricicǎ, iar în spatele birourilor, dupǎ un gard de plasǎ, se vedea parcul rece cu nişte tronsoane de macara, excavatoare şi buldozere. Nimerisem.
Mi-am pregǎtit adresa cu repartiția şi m-am dus la birouri. Interiorul era modest. O doamnǎ ce stǎtea la un birou m-a întrebat din priviri: ce caut? Când i-am explicat, a afişat o fațǎ miratǎ şi mi-a spus cǎ nu ştie nimic de un nou post de stagiar la secție.
„Şeful de secție lipseşte pânǎ sǎptǎmâna viitoare, iar şefii de zonǎ sunt în şantier. Da’ n-are rost sǎ-i aştepți cǎ nu ştie nici unul nimica. Cel mai bine e sǎ te duci la Braşov şi sǎ întrebi acolo.”
Mi-a scris adresa şi mi-a dat de înțeles cǎ sunt liber sǎ plec. Aveam o mulțime de întrebǎri: cu cine sǎ iau legǎtura? când trebuie sǎ mǎ prezint efectiv la post? ce posibilitǎți de cazare au (unde o sǎ stau)? ce acte îmi trebuiesc pentru angajare? Era clar: trebuia sǎ-mi iau întrebǎrile şi sǎ le duc la sediu.
Cu rucsacul în spate am dat s-o pornesc spre garǎ, sǎ iau trenul de Braşov. O voce mǎ strigǎ din curte: „Hei, bǎiețicǎ! Stai aşa! Vezi cǎ bǎiatu’ ala cu TV-ul merge la Braşov sǎ ia nişte piese. Suie-te la el!”
M-am suit în spate pentru cǎ în fațǎ trebuia sǎ urce cineva din oraş.
Nu ştiu dacǎ aveți imaginea unui TV 14 (autoutilitara Tudor Vladimirescu cu motor D127 de 68CP – Tudor Vladimirescu a fost denumirea inițialǎ a uzinei Autobuzul devenitǎ apoi Rocar). Aceasta era o dubǎ folositǎ pentru transportul mǎrfurilor de mic tonaj (1000 kg), care putea fi folositǎ şi ca maşinǎ de intervenție pentru reparații în teren la diverse utilaje grele. Ȋn fațǎ, erau şoferul şi un însoțitor, iar în spate se gǎseau cutii de scule, câte un butoi cu motorinǎ de rezervǎ, piese de schimb, cutii cu vaselinǎ, ulei T90, Ulei de motor şi altele asemenea. Unele TV-uri aveau în spate câte o banchetǎ lateralǎ pe care mai puteau sta doi muncitori. Tv-ul în care intrasem era în varianta fǎrǎ banchetǎ, dar cu butoaie în dotare şi o salopetǎ aruncatǎ într-un colț. Ȋnǎuntru mirosea a motorinǎ şi era o cǎldurǎ inǎbuşitoare. Drumul pânǎ la Braşov a fost deosebit de instructiv, introducându-mǎ în atmosfera de lucru a postului pe care urma sǎ îl ocup.
Sediul IUGTC Braşov se afla pe strada Cristianului, la ieşirea spre Codlea. Mi-am spus pǎsul la compartimentul Personal, unde mǎ trimisese secretara. Cei de acolo mi-au spus:
„Da, sunteți repartizat la noi, dar trebuie sǎ vedem ce zice tov. Director. Mai aşteptați puțin…”
Puținul a durat mult, însǎ, la final, am aflat cǎ trebuie sǎ revin in Septembrie când voi începe munca. Am mai aflat cǎ ei nu au posibilitați de cazare in Fǎgǎraş şi cǎ vor vedea ce pot face pentru a obține ceva de la TC Ind. Brasov. La post mǎ voi prezenta la Braşov si vom vedea mai departe cum procedǎm, in Septembrie.
Perfect, era totul clar: la Fǎgǎraş eram al nimǎnui.
Mi s-au cam înecat corabiile.Pornisem cu avânt, trecusem munții entuziast, mǎ liniştisem vǎzând oraşul, mǎ sufocasem cercetând Combinatul şi, în final, mǎ descurajasem total dupǎ contactul cu baza.
Eram pe cai mari.
Fiecare întreprindere se întreba, atunci când i se repartizau stagiari: o fi ceva de capul lor? Rǎmân aici sau pleacǎ in curând? Au ceva pile şi cer negație? Vin şi cer detaşarea? Ne mai încurcǎm cu ei?
Stagiarul era legat de postul repartizat pentru trei ani de zile, dupǎ care devenea inginer şi putea sǎ îşi gǎseascǎ alt post, dacǎ dorea acest lucru. Nimeni nu aştepta stagiarul cu fanfarǎ şi covor roşu. Dacǎ te descurcai, rǎmâneai şi se conta pe tine. Dacǎ nu te descurcai, iți vedeai singur de drum. Ca sǎ te integrezi, adicǎ sǎ-ți gǎseşti locul, trebuia sǎ te pregǎteşti sǎ o iei de jos, chiar dacǎ tu veneai cu fluturaşi în cap şi aveai idei sau proiecte. Nu exista o rețetǎ a succesului, dar era recomandabil sǎ priveşti, sǎ iei aminte, sǎ judeci şi abia la final sǎ vorbeşti. Dacǎ reuşeai sǎ ai bunǎvoințǎ fațǎ de toate sfaturile care ți se dǎdeau, aveai o şansǎ în plus. Tactica de bazǎ era „vǎzând şi fǎcând”.
La mine, vǎzând şi fǎcând însemna sǎ rezolv mai întâi cazarea, apoi celelalte.
Nicolae Ursu
Pseudonim (de circumstanță): Anonim Nicolae.
Născut 1959. Regatean, bucurestean.
De profesie inginer, pensionat de nevoie.
Cuget liber.
Pasiuni: chitara/absolvent Scoala Populara de Arta Bucuresti - promotia 1980 Clasa prof. Sorin Constantinescu.
Lipsa de eruditie in ceea ce priveste poezia, dar sensibil la cuvinte, in limite normale.
Simpatizez cu textele lui Alexandru Andries. Din pacate, in legatura cu poezia mare, nu am formata o educatie adecvata, doar o aplecare fireasca spre ceea ce este evident frumos. Ma impac mai bine cu proza, dar indraznesc cateva versuri.
Lipsa avere. Posed cei 7 ani de acasa si educatia generala facuta pe vremuri, cu adaos de la bunici.
Cetatean modest, oripilat de realitatea grobiana si materialista a prezentului.