Ioana Ān – Poezii | #fabricadepoezie

I

Apatie

Duc mâna la ceaşcă,
Duc ceaşca la gură,
Duc gura la tine,
Tăcut, mecanic…
Ca atunci când treci
Printr-un sat părăsit
Și faci cruce la o troiţă,
Dar nu prea mai crezi…


Încă una din marile mele judecăți

Citesc mesajele noastre ca pe-un fel de Biblie,
Păcat că nu mi-ai scris de mii de ani,
Şi-încerc să nu interpretez, asemeni c-un eretic,
Un Dumnezeu ca tine, atât de clar.

Tu nu vorbeşti prin pilde şi minuni,
Ci ceri direct a fi crezut drept cel mai bun,
Pseudosfânt, de asta mi-ai plăcut atât de mult,
Dar ciudă mi-e că nu te pot crucifica decât în gând.

Căci cânturile de mărire ce îți închinam
Ca tunul au trecut pe lângă-urechea ta cea surdă,
În vreme ce-alții care cu-ardoare mă iubeau,
Ar fi ucis s-audă aşa o rugă sfântă.

Ei nu ar fi fugit la prima grea furtună,
În mijlocul a cete de sfinți falşi,
Şi nu s-ar fi ferit să-mi spună,
Că de-i aştept, voi face-o în zadar.

Şi, totuşi, la început a fost privirea, nu cuvântul,
Şi tare îmi doresc să nu fi fost,
Căci de am vrut să-mi fac din alți idoli icoane,
Pe toate am pictat doar chipul tău.

Dar încă cred că eu nedrept te scriu,
Si fără de culoare te arăt,
Şi de-o mai fi s-aştept încă pe-atâția ani,
Tot cred în tine şi cred c-ai să te întorci.

Şi nu ştiu de-oi scuipa în urma ta să pleci,
Sau brațele-mi vor fi întinse de atâta dor,
Dar ştiu că te-oi privi în ochi ca tu să-mi zici,
Cum e s-alungi pe cel mai credincios din lume om?


Tu cere, eu nu mai vreau nimic

Îmi ceri lalele albe, draga mea,
Să-ți lumineze jalnicele nopți,
Dar eu mă simt chemat ades prin piață
Doar de coroanele de morți.

Căci ce coroană mi-a fost dat
Să port în lupta mea cu sensul?
Când nimeni nu m-a îndrumat,
Și singur sceptru mi-a fost versul.

Doar regi căzuți mă alinau,
Confrați pierind pentru peniță,
Îmbrățișându-și nebunia
Și patima pentru știință.

E-o boala grea, dorința asta,
Să-i înțelegi pe toți și toate,
Și-oricât plătești să scapi de ea,
Se-ntoarce-n fiecare noapte.

Îmi ceri lalele albe, draga mea,
Ai drept să ceri, firește, și o mie,
Dar orice floare aș vedea, mă crezi?
O văd stând mai apoi pe piept la mine.


Alegere

Se-ntunecă cerul nostru albastru,
Iar eu mă întunec de dor.
Tu nu mi te-arăți ca vreo zână firavă,
Și nici ca bărbat sau ca om.

Ești un fel de trăire avută cândva,
Devenită nesperat ideal,
Și oricât mă-nspăimântă netrăinicia iubirii
Eu tot îmi doresc să te am.

Un foc însetat de idee și chin,
Ai arde în palma mea albă, crăpată,
Și-ai râde nebunește înainte să mori,
Căci, în fapt, n-ai să mori niciodată.

Tot ce-am iubit și iubesc tu cuprinzi,
Ești parte din zi și din noapte.
Și știu, ca o umbră venind după tine,
Mă-apropii mai tare de moarte.

Mă chemi să trăim veșnicia-mpreună,
Să fim prin amintirea cuiva,
Aș veni, dar privind înapoi îmi e teamă,
Nu-mi place s-aleg, nu așa.

Dar cine ar putea să mă tragă-napoi
Când voalul de mireasă mi-e giulgiu?
Cine să mă țină departe de dorinți?
Eu nu vreau să fiu drac, dar nici înger!

De m-aș putea mulțumi cu ce am ar fi bine,
Dar muzele îmi plâng în ureche,
Mă sărută viclean, îmi spun că-s de-a lor,
Îmi spun că eu nu am pereche.


II

Ce vedem noi

Ce vedem noi din viață
E ca bucata aia din felia
De pâine cu dulceață
Pe care curge puțin ceai,
O bucată încă dulce,
Dar fleoșcăită, pe care
Îți vine s-o arunci,
Dar te gândesti că
Alții nu au ce mânca.
Te gândești că alții
Nu au ce iubi și nu
Au fost nicicând atinși
Măcar cu o privire
Îngăduitoare.
Te gândești că poate
Ar trebui să înveți ceva,
Să te întorci și tu înapoi,
Să zici o vorbă bună,
Să saluți, că doar nu ești
În pustie.
Sau să nu mai zici nimic,
S-o dai naibii pentru totdeauna.
Te gândești la colțul ăla pricăjit,
Dar de atâta gândit
Îți piere foamea
Și arunci felia la coș.

Atâta pâine și atâta dulceață

Pentru un colț
Asupra căruia nu te poți
Decide.

O viață întreagă,
Și tu tot nu te poți decide.


 Măcar un om

Îmi place mult în fața casei, la bunica,
Să stau pe-un scaun mare cât un tron,

Și la picioare flori să se înșire,
Iar eu cu gândul tot departe
Să mă bucur iar de lume peste poate,
Și iar, căci gândul meu nu iartă,
De lume să încep să mă-nfior.

Mă văd trăind de lume izolată
Citind într-una, plecată să mă vindec
Ca Virginia Woolf, de boli de nervi,
Dar ca și ea, tot mai întunecată…

Presimt că nu rezist prea mult fără de lume,
Căci o iubesc precum mâncarea
Pe care-o-nșfacă un flămând și-i curge pe la gură
Și mai îndeasă un pic din ea în buzunare.

Așa și eu mă ling pe degete imaginare
Când îmi e dat s-ascult un om ce-arzând
Îmi povestește lucruri la întâmplare,
Deși la toate s-a gândit adânc și le-a întors

Pe-o parte și pe alta și l-au ros,
Și zice „nu te mai plictisesc”,

De teamă că mă sperii,
Și eu nu zic iară nimic ca să nu fugă,
Când el spera ca eu să știu ce cale se apucă
Când mergi de ani de zile și simți că n-ai ajuns.

E timpul să trecem la faptă, grăiesc,
Scrisul și vorbitul nu mai ajută,
E timpul să iubim cu-adevarat
Noi, iubitorii de singurătate absolută.

Și ne ia entuziasmul deodată,
Lumea e mai gustoasă ca oricând,
Ajutăm un bătrân să treacă strada
Și zece cărți scriem apoi

Despre acel bătrân.

Și totuși, sper ca nervii mei să țină
Căci oricât mă îngrozește lumea, o doresc
Și vreau să am curajul pân’ la capăt
Pe alții ce se luptă să-i cinstesc.

Și vreau, ca Dumnezeu, să pot salva
Măcar un om ce crede –

Chiar dacă-n poezie,
Măcar un om ce crede că-n pustie
De pui o floare, se poate înălța.


Unde e Esența?

Mi se pare că sunt sora geamănă a Esenței
Și totuși un semn distinctiv
Face teribil de ușoară deosebirea dintre mine și ea.
Oricât aș vrea să trec drept cealaltă, sunt un fals,
Născută cu câteva secunde mai târziu,
Cu câteva secunde mai tânără și mai confuză.
Fiecare cuvânt pe care-l zic încercând să redau
Lumea pură din care am venit,
Se preschimbă odată scurs de pe buze,
Vrând să-l purific, de fapt îl răstignesc,
Iar ea râde de mine că încerc să pun în cuvinte
Ceva ce se simte.
De parcă omul care are în el divinul
Și iubește lumea la fel de puternic
Ca în acei primi ani de viață
În care el a fost iubit,
Mai are nevoie de poezie.

Doar eu am,
Om care simte abia pe jumătate,
Și face să pară prin poezie
Că a simțit cu jumătate mai mult
Decât oricare altul de pe Pământ.

Ioana Ān

Mă numesc Ioana, Ān fiind un pseudonim care în limba chineză înseamnă „pace", „siguranță" sau „liniște". Pacea interioară e ceva ce am căutat toată viața, iar scrisul mă ajută să ajung acolo. Când nu scriu, dansez, traduc documentare sau filmez recenzii de carte pentru Youtube. A, și mă uit la drame chinezești cu scuza că învăț limba.

Ce părere ai?

error: Content is protected !!