Alex Predescu – Poezii (4) | #fabricadepoezie
Primăvara
Dusă pe cărarea timpului,
Dar nu foarte departe,
Pentru a nu se rătăci, poate,
Primăvara a revenit de peste zări,
Făcând ca pământul să prindă viață,
Culminând în flori și concerte pe baltă.
Năvălind înspre orașele betonate,
Aruncă un parfum irezistibil
Înspre locuitorii sedați de rutină.
În fond, ei n-au nicio vină
Că sunt legați indisolubil
De traiul la oraș.
Păsări călătoare pe urmele ei se întorc,
Brăzdând cerul și chemând soarele
Sau ploile aducătoare de belșug.
Iar în sufletele noastre,
Martore la toate acestea,
Reînfloresc flori de nu mă uita.
Virus
Mi-au căzut ochii pe tine în tramvaiul 32.
(Mă întorceam de la librărie.)
Era o zi neobișnuit de caldă de ianuarie,
Iar tu purtai o mască din acelea ieftine,
Care se găsesc în orice farmacie.
Doar o privire spre tine a fost de ajuns,
Mi-ai intrat în sânge ca un virus,
Te-ai strecurat în fiecare celulă
Și am simțit că sunt răpus
De o dorință irezistibilă
De a te întreba
Câte stații mai sunt până la Petre Ispirescu.
Nebunia orei de vârf trecuse
(Niciodată nu mi-a plăcut aglomerația
și vorbăria amestecată din transportul în comun.)
Și acum era liniște
Iar din căștile tale wireless
Se revărsa exuberantă Björk cu a ei „It’s Oh So Quiet”.
Masca pe care-o purtai nu m-a împiedicat
Să-mi imaginez buzele tale cărnoase
Fredonând versurile molipsitoarei melodii.
Nu știu dacă erai contagioasă
Sau era doar o măsură de prevenție
Faptul că dintre toți călătorii
Doar tu purtai mască de protecție.
Erai un pic palidă, ce-i drept
Sau poate nu dormiseși suficient,
Aveai un păr cam ciufulit,
Un pic gras și neîngrijit
Și o sacoșă plină cu niște legume,
Lângă picioarele cam subțiri
Ca să le poată căra.
Aș fi putut să cobor la capăt,
Să te ajut la cărat,
În schimb, ți-am aruncat fără de știre
Un bilețel cu numărul de telefon
În sacoșa ticsită,
În timp ce tu te uitai pe geam la vitrinele magazinelor
Și am coborât la penultima stație.
Seara pe vale
Unduindu-se ca o revărsare de ape,
Fumul alb se-mprăștie alene pe vale.
În zare, focuri răzlețe brăzdează întunericul,
Iar întunericul negru crește o dată cu focul.
Mii de grauri trec fâlfâind în zbor,
Pe cer nu e absolut niciun nor
Și fumul alb îți intră în nări.
E ca un suvenir din alte zări.
Luna, ca o seceră argintie,
E agățată de un nuc uriaș.
Cât de bătrân o fi, nu se știe
Și farurile mașinilor se-nlănțuie-n marș.
Iar eu mă gândesc la mândra,
Cât de departe este,
Singurătatea e greu a o îndura
Și n-am de la ea nicio veste.
Alex Predescu
Am început să scriu poezii la vârsta de 26 ani, dintr-o nevoie acută. La bază economist, lucrez în special ca IT-ist, iar în timpul liber sunt artist (poet, artist de colaje în mediu digital). Spirit liber, radiografiez în poemele mele societatea actuală, trăiri interioare, dar și creionez diverse scenarii, ghidat de imaginația, uneori chiar prea liberă.