Adriana Crăciunescu – Un basm pentru oameni mari + Câteva micropoeme
În căutarea fericirii (basm pentru oamenii mari)
A fost odată, demult, pe vremea când soarele lumina albastru peste pământ, un ținut îndepărtat peste care ploaia nu mai contenea să cadă. Oamenii locului erau obișnuiți cu asta, unii chiar se bucurau pentru că, spuneau ei, roadele pământului așa se fac, cu apă multă și soare când vrea Cel de Sus.
Nu toți, însă, erau fericiți să vadă soarele doar când și când. Într-un sătuc de câmpie, în mijlocul unei grădini pline cu flori, își avea casa Liala, o fată înaltă, frumoasă, cu părul bălai. Cât era ziua de lungă, își făcea de lucru prin grădină, că ploua sau nu, ea își îngrijea florile. Oamenii din sat nu o vedeau cu ochi buni. Asta nu din pricină că n-ar fi fost la fel de harnică sau frumoasă ca alte fete din sat. Motivul era doar unul. În casa mica dintre flori, Liala locuia singură.
Ori de câte ori vreun băiat din sat încerca să se apropie, ea găsea un pretext să-l respingă. Și așa treceau zilele și nopțile, cu ploaie multă și soare puțin.
Ce nu știa lumea însă, era că fata avea de păstrat un secret. În fiecare seară, când toți ceilalți se duceau la culcare, ea pleca în căutarea soarelui. Odată cu lăsarea întunericului, devenea o pasăre mare, albă, care zbura neobosit peste dealuri și munți. Știa că undeva, oricât de departe, trebuia să fie lumina pe care o căuta și de care avea nevoie.
În fiecare noapte călătorea și zilele erau din ce în ce mai greu de trecut. Sătenii nu mai aveau răbdare și nici îngăduință. Își trimiteau din ce în ce mai des feciorii în pețit. Liala căuta o cale de scăpare. Ba că are de lucru, ba că ploua prea tare. Orice ca să-i țină departe. Și continua să caute cu disperare.
Într-o noapte, ajunse dincolo de munți, lângă o întindere de apă. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Era apă la fel de multă ca în ținutul ei, dar aici nu cădea din cer, era adunată, albastră și liniștitoare.
Poposi pe nisipul fin să se odihnească. În larg, în depărtare, plutea o barcă și din ea răzbătea până la mal o muzică nepământeană. Își scutură aripile și zbură către cântec. În barcă, un băiat își așeza plasele de pescuit și cânta fericit.
Tânărul pescar zări pasărea albă și se opri din cântat. Întinse mâna să o atingă, dar pasărea zbură, speriată.
Liala era tulburată. Se întoarse acasă și a doua zi nici nu ieși să-și vadă de flori.
Nopți la rând zbură să-și revadă pescarul. Nu știa ce să facă. Ar fi stat, ar fi plecat… Dacă s-ar fi oprit acolo, cum mai găsea soarele pe care îl căuta de atâta timp?
Își dorea însă, din ce în ce mai mult apropierea de pescarul ei cu glas de înger și își prelungea de fiecare dată șederea până aproape de răsărit. Frământată de gânduri și ostenită de atâta zbor, într-o noapte, Liala adormi legănată de sunetul apei și de cântecul băiatului.
Când deschise ochii, un soare strălucitor o îmbrăcase în lumină. Apa era de un albastru ireal, iar de pe mal băiatul o privea fascinat.
Și unul și celălalt au știut imediat că descoperiseră ceea ce fiecare căuta de atâta timp.
El, fata – Pasăre măiastră. Ea, băiatul – Soare.
Haiku/micropoeme
1.
În crucea nopții
Atâtea poezii nenăscute
-cocori de hârtie
2.
Toată splendoarea lumii
Nu-mi satură foamea
Păcat mortal!
3.
Regină în noapte
Doar o piatră fragilă
Luna nouă.
4.
La capătul verii
Iubire albastră
5.
Pe un evantai de santal
Poeme în dar.
-invizibile.
6.
Din surzenia soarelui
Rămân fără glas
Privighetorile lumii.
7.
După Apocalipsă
Păpuși dezarticulate
-oamenii.
8.
Anotimpul bolii
Singur și nefericit
-angoasa supremă.
9.
Dezghicând zori îmbrumați
Capete de ghiocei
-inocența necesară.
10.
La apus de soare
Singular în mijlocul pluralului
-iluzie de viață plină.
11.
Picătură de tsunami
Lacrima cerului
În inima mea.
