Alexandru Macedonski, primul reprezentant al simbolismului în literatura română | #AutoriiLunii
Alexandru Macedonski, primul reprezentant al simbolismului în literatura română, s-a născut la Bucureşti, în 14 martie 1854.
Poetul rondelurilor a debutat în 1872 cu volumul de versuri „Prima Verba”. Din acel moment şi până în 1920, Macedonski are, în afară de literatură, o activitate diversă în multe domenii (politică, administraţie, ştiinţă), datorată unei personalităţi pline de nelinişti şi curiozitate pentru nou, alături de un orgoliu nemăsurat care, din nefericire, i-au adus de-a lungul timpului nenumărate neplăceri.
Spiritul său ultra critic îl duce chiar la închisoare, în 1875, pe vremea când era membru al Partidului liberal, fiind acuzat de defăimare şi incitarea la rebeliune împotriva partidului conservator. Mai târziu (1877) avea să colaboreze cu ziarul Timpul, cotidian al conservatorilor şi chiar să devină membru al partidului.
Întreaga existenţă literară îi este marcată de disputele pe care le are cu marii scriitori ai vremii.
Între el şi Caragiale a existat o permanentă polemică ce a durat până la dispariţia fizică a acestuia din urmă. Cu toate disensiunile dintre cei doi, la moartea lui Caragiale, Macedonski publică o scrisoare în ziarul Adevărul în care spune ”…aflu cu nemărginită durere moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten şi ţara un uriaş al condeiului”.
Firea sa de veşnic nemulţumit de sine şi de întreaga lume îl face, în 1882, să-şi strice relaţia cu Vasile Alecsandri, cu toate că era unul dintre marii admiratori ai acestuia.
Pe de altă parte, în ciuda supărării sale pe Junimea şi Convorbiri literare (considera că acaparaseră poziţiile culturale cele mai importante ale epocii), încearcă să intre în graţiile lui Titu Maiorescu participând cu regularitate la şedinţele cenaclului în cadrul căruia citeşte „Noapte de noiembrie”.
Lovitura de graţie şi-o dă însă, în momentul în care după ce o vreme polemizase cu Eminescu pe teme politice, scrie o epigramă care îi schimbă cariera literară şi viaţa (1883).
„Un X…pretins poet acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
l-aş plânge dacă-n balamuc
destinul lui n-ar fi mai bun
căci până ieri a fost năuc
şi nu e azi decât nebun.”
Întreaga societate a taxat drastic acest atac îndreptat fără dubiu împotriva lui Eminescu, care trecea prin clipe grele. Macedonski încearcă, fără succes, să repare situaţia în care singur intrase din cauza temperamentului său impulsiv.
Începe marginalizarea lui Macedonski. Ziarele refuză să-i publice articolele şi nu mai este binevenit în cercurile pe care până atunci le frecventase.
În perioada 1884-1905, oscilează între România şi Franţa încercând să se reinventeze la Paris şi să revină cumva în viaţa literară din ţară. În 1895 publică volumul „Excelsior”, care este ignorat de literaţii vremii.
În 1912, începe colaborarea cu revista „Simbolul” şi revista simbolistă ieşeană „Versuri şi proză”.
Polemicile din jurul lui nu încetează. Nu reuşeşte nicicum să fie acceptat în ciuda străduinţelor. Şi asta pentru că are mereu reacţii surprinzătoare şi auto-sabotoare. După izbucnirea Primului Război Mondial, „campionul literaturii franceze”, francofonul şi francofilul Macedonski se declară de partea Puterilor Centrale. Mai mult, în 1918 îşi exprimă într-un articol părerile filo-germane. Consecinţa este retragerea propunerii de a candida pentru a deveni membru al Academiei Române.
În 1920, după o viaţă de zbucium interior şi conflicte cu întreaga omenire, omul Macedonski moare la Bucureşti, într-o după amiază de noiembrie.
Poetul însă, ne lasă moştenire versuri de o mare sensibilitate şi melodicitate, care contrastează atât de mult cu gustul său de a se opune tuturor.
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini şi mor şi-n mine –
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot, se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… –
E vremea rozelor ce mor.
