Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse | Recenzie: Mihai Gîndu

Un joc arhaic şi misterios, premisa pentru o călătorie în universul uman

În această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică.

Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării:

Pe ce cale omul, această fiinţă duală şi imperfectă, poate găsi cu adevărat calea către desăvârşire şi adevăr?

Pe cea obişnuită, urmată de toţi, sau pe cea imaginată de scriitorul german sub forma unei instituţii fictive, Castalia, care atrăgea tinerii de elită pentru a-i desăvârşi spiritual pe tărâmul artistic, şi a-i iniţia în jocul (imaginar pentru noi, real în carte) cu mărgelele de sticlă? (Vezi, în legătură cu aceasta, şi disputele şi rivalitatea dintre Knecht şi Designori, exponenţii celor două căi).

În prima parte a cărţii, Hesse insistă asupra faptului că ambele căi se pot dovedi imperfecte, că orice om, oricât de evoluat, poate fi supus tentaţiilor şi greşelii, şi că răspunsul ultim la toate întrebările, ca şi desăvârşirea absolută, ar putea rămâne simple himere pentru muritori. Josef Knecht porneşte cu sufletul deschis şi animat de cele mai profunde idealuri pe acest drum anevoios, dar nu este scutit, nici el, de îndoieli şi de ispite.

Pe măsură ce acţiunea înaintează, ai impresia că ceva misterios, conspirativ se ascunde în spatele acestei lumi binecuvântate şi aproape utopice în care îl formase Castalia. Este trimis cu o misiune ascunsă la mănăstirea Mariafels. O misiune ce nu părea complicată, dar prin care trebuia să câştige încrederea unui părinte de acolo, pater Jakobus. În cele din urmă, Josef Knecht este ales magister ludi, maestru al jocului cu mărgele de sticlă. În această calitate, el caută perfecţiunea, desăvârşirea, dar îşi dă seama că nu le poate atinge, întâi fiindcă atât colaboratorul său, Tegularius, cât şi el însuşi sunt fiinţe duale, supuse erorii, apoi şi din cauză că Jocul cu mărgele de sticlă şi regulile Castaliei, oricât de sublime, de înălţătoare ar fi fost, erau create tot de om, şi deci imperfecte.

Acest ”blestem” al creaţiei care nu-şi poate depăşi Creatorul îl va urmări pe tot parcursul existenţei sale.

Minunata conversaţie dintre Knecht şi Designori, la revederea peste ani, capătă o tentă filosofică, denotă aceeaşi căutare a perfecţiunii şi a căii juste, însă, se sugerează, întotdeauna va rămâne şi un  loc gol, un semn de întrebare. Şi atunci, care este calea? Sau sunt amândouă? Sau nu este niciuna? În cele din urmă, Knecht se consideră depăşit de rolul pe care şi-l asumase şi cere, printr-o scrisoare adresată Autorităţii, eliberarea sa din funcţia de magister ludi şi repartizarea sa la o şcoală normală. Argumentaţia sa vizează în principal faptul că lumea utopică reprezentată de Castalia era prea ruptă de cea reală, care chiar o întreţinea prin eforturi deosebite, şi că imperiul castalian nu ar putea rezista pe termen lung tuturor transformărilor sociale şi politice care s-ar fi ivit, extrăgându-şi esenţa din principii prea idealiste.

Un paragraf foarte sugestiv apare în finalul scrisorii:

”Lucrurile frumoase şi foarte frumoase sunt şi ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice şi au căpătat chip concret pe pământ”.

(După părerea mea, autorul alege un sfârşit al poveştii, dar nu rezolvă dilema, ci doar ridică un semn de întrebare. Motivează că sublima Castalie nu poate rezista, asemeni oricărei utopii, dar în acelaşi timp reîntoarcerea la ordinea obişnuită are avantajele şi dezavantajele ei, cuprinde atât Binele, cât şi Răul). Dorinţa de a-l lua pe Tito, băieţelul lui Designori (un tânăr cu tendinţe rebele, preocupat de sport şi de natură) drept elev, ca şi sfârşitul său (al magistrului) brusc, survenit în apele reci de munte au o evidentă valoare simbolică: Knecht renunţă la utopia numită Castalia şi, ca atare, trebuie să se reîntoarcă la natură, la primordial, la tot ce este profund omenesc. Lucruri antagonice cu năzuinţele lui de până atunci.

Romanul lui Hermann Hesse este utopic…

…dar personal prefer orice utopie în locul societăţii aşa cum este alcătuită în prezent, clădită pe ură, violenţă, intoleranţă, desfrâu şi mercantilism, îngropând valorile autentice şi promovând kitsch-ul şi haosul. Chiar dacă ştiu că utopia, prin definiţie, e o organizare ideală, ce nu poate fi pusă în practică.

Mihai Iunian Gîndu
+ posts

Scriitor amator.

Poet amator.

Cetăţean, locuitor, plătitor de taxe şi abonamente – profesionist.

Admir Nichita, Blaga, Eminescu, Pessoa... dar sunt departe de a fi un adevărat cunoscător al poeziei, pentru care am, totuşi, un sentiment aparte.

Dacă, din întâmplare, lumea descrisă de Mircea Cărtărescu în ”Creionul de tâmplărie” ar fi fost fictivă, probabil că mi-aş fi dorit, în prezentare, să inversez atributele. Dar ştiu că e cât se poate de reală...

Ce părere ai?

error: Content is protected !!