Din manuscrisul „paznic de noapte”
Ne bagă țichineii
ne desfacem
largi să încăpem de bucurie nu ne
mai strânge vreo tristețe
cu gura până la urechi auzim
cum țăcăne bancomatele
alea pătrățoase
care ne țin în serviciul de pază
am tot cărat cu mine aceste cuvinte fără să ştiu
aşa cum nu ştiu de tonele de aer de deasupra mea
(probabil dacă ne-am da seama în secunda următoare am fi cenuşă)
oare câte tone de cuvinte poartă un om cu sine de-a lungul vieţii
şi ce lege, ce forţă lipeşte unele cuvinte-n poeme
ca un amurg printre cruci şi greieri singuri
Săptămâna aceasta, imaginea care ne-a inspirat a fost cea de mai jos.
La ora 18:00, ne vedem pe pagina de facebook Fabrica de Poezie cu o nouă muză.
Spor și inspirație!
Emil Botta a fost un poet, prozator și actor român.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion. Pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult.
Constantin Noica a fost cu adevărat filozof în cel mai propriu sens al cuvântului, pentru că a scris și a trăit filozofia ca nimeni altul. Mulți spun că Noica a fost ultimul mare filozof român. Eu spun că Noica a fost totodată și primul mare filozof român. În filozofia românească, fără să exagerăm în niciun chip, sau să fim acuzați de blasfemie împotriva transcendenței, Noica a fost Alfa și Omega. Primul și ultimul mare filozof român.
„Sensul vieții este să-ți pui problema sensului vieții. Orice răspuns riscă să fie o îngustime, o recunosc. Dar a răspunde că viața n-are nici un sens e cea mai mare îngustime.” (Jurnal de idei, p. 163)
Mergând spășit spre tumultul zilelor ce urmează,
Având același scop precum un pictor ce pictează.
Mă regăsesc în alții și umbra îmi duce dorul,
Pustiu mă simt acum, precum iarna e ogorul.
Fericirea e-o rază de soare scăpată,
Din ceruri, discret, printre nori,
Lumină curată ce-n suflet îţi poartă
Speranţa, în mii de culori.
Fericirea e-un susur de apă din munte,
Adus la ureche de vânt,
Prin văile largi, peste creste abrupte,
Un tainic şi dulce cuvânt.
Un joc arhaic şi misterios, premisa pentru o călătorie în universul uman…
În această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării:
#AutoriiLunii | 17 iulie este o zi în care ne amintim (sau așa ar trebui) de George Almosnino, născut în 1936, la București. Poetul George Almosnino, membru al Uniunii Scriitorilor, (re)cunoscut (și) ca soțul scriitoarei Nora Iuga.
Viața e ca un joc alambicat de emoții, trăiri,
de parcă însăși amprenta Universului se conturează în noi, intrinsec.
Avem galaxii de îndoieli, planete de solitudine,
asteroizi de gânduri, găuri negre melancolice,
atomi de orice din nimic,
eter prin vene și deasupra a tot
este TIMPUL.
Pășesc spre Timp, în timp,
au trecut clipe, ore, zile și încă sunt fascinat de prima literă,
prima literă a TIMPULUI…